- argumente pentru o viziune postspectacol –
"The extreme form of the expropriation of the Common is the spectacle, in other words, the politics in which we live."
Giorgio Agamben (Marginal notes on Comments on the Society of Spectacle)
În interiorul spectacolului, pe scenă, nimeni nu e în afara politicii, dar într-adevăr în spectacol politica și-a modificat funcția. A fi politic a devenit sinonim cu cu a fi pe scena politică adică locul unde urmărim lupta pentru putere, iar scena politică e singurul loc unde cetățenii recunosc, legitimează, gândirea politică. Pare că trăim într-o societate care se depolitizează (adică își pierde abilitatea de a dezbate în afara logicii puterii, a autorității) și în același timp se re-politizează agresiv, adică trăiește exclusiv în spectacolul mediatic.
Asistăm de multi ani la ieșiri și intrări dramatice în scenă, lacrimi și răzbunare, la momente de rezoluție emoțională temporară, reconfigurări politice neverosimile, demiteri, destiuiri si arestari, dispariții subite si reaparații uluitoare in genul “visului” lui Bobby Ewing din Dallas. Protagonistii noi sunt putini dar se remarcă, de exemplu Mihail Neamtu cu usturoi și propagandă fascistă la pseudo-protestul recent anti-USL. Societatea spectacol e reconfirmată cu fiecare nou eveniment, a ajuns aproape un truism să o denunți. Cum intrăm în postspectacol?
Romania în 1989, a intrat în noua lume, sau mai degrabă a ieșit din cea pe care o cunoștea, printr-un “reality TV show” neîntrerupt timp de zeci de ore (pauzele fiind necesare “răcirii camerelor de filmat”), așa au luat contact cei mai multi români cu revoluția, așa au vazut manifestându-se libertatea de expresie. În acest cadru am îmbrătișat noua ideologie prefabricată în conștiințele noastre izolate informational timp de decenii în care idolatrizarea vestului ajunsese la cote absurde. Prin urmare forma în care s-a întrupat mai întâi democrația la noi și care anunța bunăstarea capitalistă, a fost o emisiune interminabilă care s-a prelungit în primele luni ale anului 1990, luni “pline de senzational”, până la primele alegeri, dupa care spectacolul politic a devenit pe nesimțite parte din modul cotidian de a trăi politic, o nouă stare de dezamorsare similiră întrucâtva celei totalitare in care ideologizarea fiecarui aspect al vieții făcea futilă exact politica, adică dezbaterea unei viziuni asupra și înauntrul societatii.
Dramaturgia acelor prime zile de televiziune non-stop în direct, poate fi usor reparcursă și deslușită dar n-o voi face aici, aș menționa totuși punctul culminant: cuplarea Crăciunului cu împușcarea soților Ceaușescu și urgența cu care s-a dat verdictul, un moment sacrificial religios învelit în dreptate seculară, un prim amestec toxic dar spectaculos, un prim contact brutal cu “politica” în regim de urgență. De aici încolo politica a devenit sinonimă cu reprezentarea ei, numai “în televizor” se puteau produce schimbări radicale, revoluții, justiție morală si numai pe ecran puteau să se întâmple sau să se desfacă gesturile politice, foștii adorați să devină condamnați, poporul să fie răzbunat. Numai in televizor recunoșteai alternanța la putere. Camerele de filmat și platourile de televizune au devenit câmpul de bătaie politic, să nu uităm cum arăta în timpul revoltelor din ianurie 2012 o parte a Pieței Universitătii, adevărat platou de televiziune, era momentul ultim al unei evoluții a receptării gestului politic începute cu 22 de ani urmă. La început era o singura televiziune, azi sunt foarte multe, specializate, dar oarecum clonate dupa același model de “progres” consacrat de Foxnews si Rupert Murdoch, sau cum spunea Mcluhan, competiția uniformizează, în cele din urmă toate televiziunile se comportă la fel pe piată, sunt în complicitate în căutarea modelului perfect de spectacol, maximului de profit. Frica de telespectatorul cu telecomandă îi motivează pe toți.
În societătile occidentale care nu au cunoscut pauză de capitalism (ci doar momente de derută) spectacolul mediatic era deja generalizat, fortificat, teoretizat, puteai să-i urmarești istoria, ascensiunea. În schimb momentul românilor de imersare în media a fost un fenomen unic, straniu, o ardere a etapelor de neînteles în stadiul acela de big-bang al capitalismului, un “no man’s land” între epoci și ideologii în care alte aparate ale puterii funcționau dezgolite, proto-spectaculare, documentarul “Videogramme einer revolution” (Farocki/Ujică) fiind de departe cea mai bună analiză in acest sens. Era un vid de putere dar puterea se manifesta, niște angrenaje ale ei functionau aproape mecanic, reprezentând un alt tip de politică până atunci imposibil de imaginat. Nu e de mirare că deși Guy Debord își actualizase deja cartea sa vizionară ‘”Societatea spectacolului” in ‘88 prin cunoscutele sale comentarii, Giorgio Agamben a revenit in 1990 la aceasta scriind o a doua serie de comentarii “marginale”, adăugând o ultimă perspectivă asupra spectacolului prin prisma revoluției-eveniment din Romania, revoluția televizată care dupa părerea lui reprezintă confirmarea intuiției lui Debord mai precis marea unire între tipul de “spectacol concentrat” din estul Europei si “spectacolul difuz” care s-a dezvoltat în vest. Apariția spectacolului integrat.
Descentralizarea spectacolui
În ultimii zece ani puterea mediei tradiționale a fost slăbită serios de noile medii, a putut fi ocolită, oamenii au organizat rezistența în paralel cu televiziunile-corporații. Spectacolul s-a dispersat, s-a mutat pe laptopuri, desktopuri si alte device-uri. Acum fiecare dintre noi poate construi spectacolul și îl poate folosi, își poate stabili rețeaua de afinități informaționale care nu mai ține de niciun fel de granițe. Într-un fel este moștenirea denaturată a marelui vis de emancipare prin mass-media, instrumentele s-au schimbat, tehnologia ne-a parvenit tuturor dar sensul spectacolului este același, nu neapărat cunoscut dar la care trebuie sa contribui. În noul spectacol global participăm si jucăm mult mai relaxați, cu entuziasm, pentru că într-o anumită proportie este și “al nostru”. Starea de urgență instituită de evenimentele noastre care ard sa fie re-prezentate acaparează cu atât mai virulent și mai cuprinzător cu cât alimentăm, redistribuim “senzaționalul” prin rețelele sociale, blogurile, ziarele si revistele on-line, acest univers virtual fremătător care ne ține in alertă. Mai mult, poți trăi în spectacole paralele, periferice curentului principal media, pe twitter urmărești și te conversezi numai cu indignați, activiști, radicali de tot felul și ai senzația că revoluția e iminentă, deschizi un televizor și vezi că puterea spectacolului tău personal e totuși limitată, ierarhiile se păstrează încă.
Astfel, azi dacă eșuezi în orice manifestare/acțiune publică este doar vina ta, nu ai știut să manipulezi mașina de PR, n-ai jucat cum trebuie în spectacolul tău.
Noi facem burtierele noii televiziuni (iar lupta politica se duce prin burtiere, crawl-uri) a internauților, noi, “user-ii”, introducem informație dar nu spargem barierele, nu e o inundație care sufocă valorile rigide, identitățile tari create off-line de secole, ci doar amplificăm oscilația, vibrăm în acut, de aceea televiziunile tradiționale încă rezistă și influențează opinia publică prin tabloidizare, adică prin nivelare, viteza de reacție și exces de imediat, iar presa scrisă dispare aproape total. Rasism, xenofobie, resuscitarea “nenăscutului”, fanatisme de tot felul rezistă nestingherite și uneori chiar sunt amplificate sub anonimatul asigurat de on-line. În lumea internetului în sfârșit poți să trăiesti, să intri în simbioză cu un spectacol al cotidianului mult mai grandios decât in trecut, iar primii care au facut-o au fost politicienii, mai exact cei care sunt in cursa pentru putere permanent. Iar aici nu intra doar membrii partidelor si candidații în general dar si alte imagini - persoane cheie ale aparatului spectacular, cei care orbitează în jurul puterii.
Cât de ușor se construiește consensul înăuntrul spectacolului prin repetiție, ciclicitate și viteză de distribuție. Spectacolul integrat de care vorbea Debord in ’88 abia acum capătă adevarata anvergură, atunci când oricine se poate mobiliza și îi poate mobiliza pe alții. În ciuda faptului că rețelele sociale promit diversitate absoluta și democrație palpabilă, ele își pot schimba caracterul instantaneu devenenind mijloace de control sau de răspîndire ultra-rapidă a propagandei.
Guvernarea prin ordonante de urgență este exact de ce are nevoie sau chiar produce politica-spectacol, e o stare analogă celei “de exceptie” a lui Carl Schmitt, tipul de scurtatura inăuntrul democratiei in caz de urgenta nationala (siguranță statală, dezastre naturale etc.) dar care de data asta nu mai e instituită de un suveran. Cu noile instrumente avansate de reprezentare am refabricat un nou soi de “schutzhaft” actualizat la democrațiile-spectacol de azi. Situațiile de urgență se succed "á bout de souffle" și scurtcircuitează rațiunea și analiza, totul e rezolvat in cheie emotională, pasională, un scenariu pe care societatea spectacol nu-l poate rescrie indeajuns, pe care și-l doreste cu obstinație. Știrile se sparg în capul telespectatorilor într-un ritm accelerat, întotdeauna e ceva care stă să fie reprezentat înainte să fie gândit, o imagine-mesaj urgentă e intotdeuna pe țeavă, chiar daca nu e ceva eminamente politic, poate fi orice, totul se nivelează în interiorul spectacolului. În regim de urgență nu ai timp de replică, poate doar de încă o pungă cu floricele, spectacolul e tot timpul înaintea ta, scurtăturile în proiect, exceptia, sunt normele societății spectacol. De aceea discuțiile doctrinare au dispărut treptat dar sigur în ultimii 22 de ani.
Postspectacol
Nu mai e important, relevant, să fii de dreapta sau de stânga odată ce ești în dispozitivul spectacular. Nu poți opune rezistență argumentând ideologic, când ești pe scenă în fața camerelor – iar azi poți să fii tot timpul acolo – mai întâi trebuie sa deconstruiești structura în care-ți plasezi opiniile. Trebuie arătată, înainte de orice enunț, matrița în care te desfășori cognitiv, sau oricum trebuie interevenit intotdeuna în fundație, trebuie sabotată platforma, îngroșate și expuse elementele manipulative, trebuie să fii dispus să (te) piratezi, să folosesti cumva ceea ce oricum nu poți dezmembra. Astfel nu poți negocia cu aparatul spectacular decât performativ, să-l pui pe o linie auto-destructivă precum Jean Tinguely mașinile sale, chiar daca asta înseamnă și decesul sau compromisul “parazitului”. Să închizi televizorul nu mai reprezintă azi un gest de rezistență politică, să aplici morala clasică a distanței față de subiect nu mai functionează, răul cel mic si răul cel mare în logica spectacolului ar putea fi premiate cu oscarul pentru rol principal si respectiv pentru rol secundar, în același film răul cel mare are întotdeuna șanse mai mari să ia oscarul pentru rol secundar decât răul cel mai mic pentru rol principal.
Oglinda TV
Mulți intelectuali au ignorat și disprețuit OTV-ul tocmai pentru că nu au reușit să-i vadă potențialul politic în paradigma socității spectacol, au considerat televizunea lui DD o aberație, o chestie periferică marelui arbore al televiziunilor "serioase". Doar că din nou se dovedește că extremele doar îți arată centrul dur al respectivului univers, exagerările doar expun starea esențială. OTV era de mult politic dar a devenit evident pentru toata lumea abia cand s-a imbrăcat in haină de partid deși duce in continuare aceeași politică care se auto-născocește si auto-susține prin spectacol agresiv. Politicul în simbioză perfectă cu reprezentarea lui in cheie halucinantă, televiziunea-partid, în formă “pură”, campanie electorală si spectacol, versiunea 3.0 a sentintei “pâine și circ”, hiper-realitate, "specialiști în senzațional".
Această televiziune funcționa deja politic, în sensul discutat aici, cu mult inainte de a deveni televiziune-partid, dar acum s-a conturat hibridul perfect, oglinda TV pana la ultimele ei consecinte, într-adevar cand te uiți la OTV te uiti la tine însuți , adica locul unde nu stii exact cine generează informația, imaginarul colectiv al spectatorilor sau invitații din emisiune.
Daca vrem să căutăm undeva ce inseamnă si cum s-a modificat notiunea de politică azi (asa cum o folosesc mai toti analistii, jurnalistii si politicienii înșiși) putem să urmărim traseul acestui post de televiziune devenit acum si o forță "politică". Trebuie să acceptăm ca nu e cale de intors, a ajuns o banalitate inexorabilă. Toata lumea vede, vorbește în termeniii ăștia, protagoniștii recunosc și ei spectacolul și sunt disperați dar în același timp obosiți, nu stiu ce să facă cu “scena” căci permenent regia și scenografia au fost luate ca inevitabile, convenția a rămas nechestionată, am lucrat pentru democrație în conditii de reality show.
A face politică, a fi politic în Romania.
Toți politicienii, pe rând, din toate partidele, se plâng permanent că instituțiile statului “sunt politizate” si că ei le vor depolitiza cu prima ocazie pe care puterea le-o va acorda, sau de exemplu Nicușor Dan sustine că “nu face și nu a făcut niciodata politică”, auzim prin medii on-line si off-line că ICR era “politizat” iar susținatorii d-nului Patapievieci se reped imediat să răspundă că abia acum, cu mutarea de la președinție la senat, este politizat, prin emisiuni se urlă că CCR “s-a politizat” si acum trebuie depolitizată dar de fapt e vorba de o “repolitizare” pentru care trebuie să ieșim iarăși în stradă. Dar în fapt toate aceste miscari in interiorul spectacolului constituie meta-politica zilelor noastre. Aparatul spectacular e cel mai relevant din punct de vedere politic, inamicul și în același timp prietenul difuz.
Cel mai mare pericol contemporan este într-adevăr această mutație a termenului, reformatarea lui, acest transfer de conținut în funcție de nevoile “de putere” ale unui moment.
Prin urmare politic = membru de partid, a fi in sfera de influență a unui partid, implicat în vreun fel în lupta pentru putere. Dar pozitiile publice si actiunile economice ale lui Dinu Patriciu sunt luate ca neutre. Politica pare cel mai respingator lucru pentru unii intelectuali. In schimb la adăpostul capitalului comentezi distant, învingatorii sunt “apolitici” dar nerabdători să vorbească despre evenimentele politice. Acum toti “independentii” fug de “politic”, ghilimelele sunt inevitabile, cuvintele “independent” și “poltic” și-au iesit din matcă, sensurile sunt in perpetuă miscare evazivă, se denaturează si nu mai operează în aceleași convenții.
A fi apolitic înseamnă azi a te feri de asocieri cu alte partide, dar cafturile de televizor intre membrii de partid (sau candidatii independenti) sunt considerate politice, decizia unei institutii a justiției statului - dacă aceasta atinge vreun politician - înseamnă că este politică, politic inseamnă razbunare, lovituri de imagine în direct, întrecere în smecherie, actorie, viclenie în a folosi puterea dar în primul rând înseamna a ține agenda zilei de spectacol, a produce cel mai nou scenariu. Pe scurt dacă te afli in spectacol ești politic dacă ești în afara lui ești apolitic. Dar consecințele acestei concluzii indică faptul că și comentatorii, jurnaliștii, analiștii, sociologii și filozofii care apar pe scenă joaca un rol similar cu cel al politicienilor. În fapt și ei sunt “politizați”, in logica spectacolului reclamele care însoțesc aceste emisiuni devin si ele elemente ce contribuie in mod egal. Toata lumea din teatru îngrijește la buna desfășurare a spectacolului, fiecare din poziția lui.
In spectacol asistăm la o alternanță la putere cu adevarat neutră politic, partidul X inlocuieste partidul Y, succesiv, ca un automatism, aceste entități intră în contact cu un fel de putere arbitrară care se manifestă autonom, un mecanism în care partidele si oamenii de pe scena politică sunt doar piese de schimb.
Odata cu apariția tehnocratului s-a mai dat o lovitură grea clasicului sens al politicii. Din perspectiva dreptei teoria politică e practicată de niste stângiști anacronici sau de-a dreptul periculoși. Pe acest fond pseudo-politic al spectacolului generalizat, desființarea oricărei noțiuni de politică tradițională se face in regim de urgență economică adică, nu-i așa… din rațiuni “apolitice”.
Astfel într-un fel chiar politica este sub asediu, chiar dezbaterea înăuntrul societătii e pe cale de dispariție, conștiința indivizilor de a aparține unei colectivitati este atrofiată, agora e mutată în televizor, politica la economiști, asumarea ideologică dispare si termenul “politic” este resuscitat sub diferite morfe pentru alte nevoi intrinseci spectacolului politic. Binele comun nu este servit ci eradicat ca posibilitate.
Putem spune că într-o mare măsură mașina-spectacol a făcut posibile aceste metamorfoze. Bineînțeles că sunt multe forțe care lucrează în procesul acesta de separație dar spectacolul mijlocește uimitor, grăbește conversia politicului.
Trebuie imaginate, inventate noi forme si gesturi politice, nu cred ca se poate reveni (asa cum nu s-a putut niciodată) la un mod anterior (clasic) de politică.
Postspectacol înseamnă să intervii in aceste rețele inamovibile, să observi breșele, să exploatezi momentele când spectacolul iși arată măruntaiele, să nu răspunzi la întrebările moderatorului din emisiune ci să-i deconstruiești emisiunea. Asta pentru început.
Ion Dumitrescu
"The extreme form of the expropriation of the Common is the spectacle, in other words, the politics in which we live."
Giorgio Agamben (Marginal notes on Comments on the Society of Spectacle)
În interiorul spectacolului, pe scenă, nimeni nu e în afara politicii, dar într-adevăr în spectacol politica și-a modificat funcția. A fi politic a devenit sinonim cu cu a fi pe scena politică adică locul unde urmărim lupta pentru putere, iar scena politică e singurul loc unde cetățenii recunosc, legitimează, gândirea politică. Pare că trăim într-o societate care se depolitizează (adică își pierde abilitatea de a dezbate în afara logicii puterii, a autorității) și în același timp se re-politizează agresiv, adică trăiește exclusiv în spectacolul mediatic.
Asistăm de multi ani la ieșiri și intrări dramatice în scenă, lacrimi și răzbunare, la momente de rezoluție emoțională temporară, reconfigurări politice neverosimile, demiteri, destiuiri si arestari, dispariții subite si reaparații uluitoare in genul “visului” lui Bobby Ewing din Dallas. Protagonistii noi sunt putini dar se remarcă, de exemplu Mihail Neamtu cu usturoi și propagandă fascistă la pseudo-protestul recent anti-USL. Societatea spectacol e reconfirmată cu fiecare nou eveniment, a ajuns aproape un truism să o denunți. Cum intrăm în postspectacol?
Romania în 1989, a intrat în noua lume, sau mai degrabă a ieșit din cea pe care o cunoștea, printr-un “reality TV show” neîntrerupt timp de zeci de ore (pauzele fiind necesare “răcirii camerelor de filmat”), așa au luat contact cei mai multi români cu revoluția, așa au vazut manifestându-se libertatea de expresie. În acest cadru am îmbrătișat noua ideologie prefabricată în conștiințele noastre izolate informational timp de decenii în care idolatrizarea vestului ajunsese la cote absurde. Prin urmare forma în care s-a întrupat mai întâi democrația la noi și care anunța bunăstarea capitalistă, a fost o emisiune interminabilă care s-a prelungit în primele luni ale anului 1990, luni “pline de senzational”, până la primele alegeri, dupa care spectacolul politic a devenit pe nesimțite parte din modul cotidian de a trăi politic, o nouă stare de dezamorsare similiră întrucâtva celei totalitare in care ideologizarea fiecarui aspect al vieții făcea futilă exact politica, adică dezbaterea unei viziuni asupra și înauntrul societatii.
Dramaturgia acelor prime zile de televiziune non-stop în direct, poate fi usor reparcursă și deslușită dar n-o voi face aici, aș menționa totuși punctul culminant: cuplarea Crăciunului cu împușcarea soților Ceaușescu și urgența cu care s-a dat verdictul, un moment sacrificial religios învelit în dreptate seculară, un prim amestec toxic dar spectaculos, un prim contact brutal cu “politica” în regim de urgență. De aici încolo politica a devenit sinonimă cu reprezentarea ei, numai “în televizor” se puteau produce schimbări radicale, revoluții, justiție morală si numai pe ecran puteau să se întâmple sau să se desfacă gesturile politice, foștii adorați să devină condamnați, poporul să fie răzbunat. Numai in televizor recunoșteai alternanța la putere. Camerele de filmat și platourile de televizune au devenit câmpul de bătaie politic, să nu uităm cum arăta în timpul revoltelor din ianurie 2012 o parte a Pieței Universitătii, adevărat platou de televiziune, era momentul ultim al unei evoluții a receptării gestului politic începute cu 22 de ani urmă. La început era o singura televiziune, azi sunt foarte multe, specializate, dar oarecum clonate dupa același model de “progres” consacrat de Foxnews si Rupert Murdoch, sau cum spunea Mcluhan, competiția uniformizează, în cele din urmă toate televiziunile se comportă la fel pe piată, sunt în complicitate în căutarea modelului perfect de spectacol, maximului de profit. Frica de telespectatorul cu telecomandă îi motivează pe toți.
În societătile occidentale care nu au cunoscut pauză de capitalism (ci doar momente de derută) spectacolul mediatic era deja generalizat, fortificat, teoretizat, puteai să-i urmarești istoria, ascensiunea. În schimb momentul românilor de imersare în media a fost un fenomen unic, straniu, o ardere a etapelor de neînteles în stadiul acela de big-bang al capitalismului, un “no man’s land” între epoci și ideologii în care alte aparate ale puterii funcționau dezgolite, proto-spectaculare, documentarul “Videogramme einer revolution” (Farocki/Ujică) fiind de departe cea mai bună analiză in acest sens. Era un vid de putere dar puterea se manifesta, niște angrenaje ale ei functionau aproape mecanic, reprezentând un alt tip de politică până atunci imposibil de imaginat. Nu e de mirare că deși Guy Debord își actualizase deja cartea sa vizionară ‘”Societatea spectacolului” in ‘88 prin cunoscutele sale comentarii, Giorgio Agamben a revenit in 1990 la aceasta scriind o a doua serie de comentarii “marginale”, adăugând o ultimă perspectivă asupra spectacolului prin prisma revoluției-eveniment din Romania, revoluția televizată care dupa părerea lui reprezintă confirmarea intuiției lui Debord mai precis marea unire între tipul de “spectacol concentrat” din estul Europei si “spectacolul difuz” care s-a dezvoltat în vest. Apariția spectacolului integrat.
Descentralizarea spectacolui
În ultimii zece ani puterea mediei tradiționale a fost slăbită serios de noile medii, a putut fi ocolită, oamenii au organizat rezistența în paralel cu televiziunile-corporații. Spectacolul s-a dispersat, s-a mutat pe laptopuri, desktopuri si alte device-uri. Acum fiecare dintre noi poate construi spectacolul și îl poate folosi, își poate stabili rețeaua de afinități informaționale care nu mai ține de niciun fel de granițe. Într-un fel este moștenirea denaturată a marelui vis de emancipare prin mass-media, instrumentele s-au schimbat, tehnologia ne-a parvenit tuturor dar sensul spectacolului este același, nu neapărat cunoscut dar la care trebuie sa contribui. În noul spectacol global participăm si jucăm mult mai relaxați, cu entuziasm, pentru că într-o anumită proportie este și “al nostru”. Starea de urgență instituită de evenimentele noastre care ard sa fie re-prezentate acaparează cu atât mai virulent și mai cuprinzător cu cât alimentăm, redistribuim “senzaționalul” prin rețelele sociale, blogurile, ziarele si revistele on-line, acest univers virtual fremătător care ne ține in alertă. Mai mult, poți trăi în spectacole paralele, periferice curentului principal media, pe twitter urmărești și te conversezi numai cu indignați, activiști, radicali de tot felul și ai senzația că revoluția e iminentă, deschizi un televizor și vezi că puterea spectacolului tău personal e totuși limitată, ierarhiile se păstrează încă.
Astfel, azi dacă eșuezi în orice manifestare/acțiune publică este doar vina ta, nu ai știut să manipulezi mașina de PR, n-ai jucat cum trebuie în spectacolul tău.
Noi facem burtierele noii televiziuni (iar lupta politica se duce prin burtiere, crawl-uri) a internauților, noi, “user-ii”, introducem informație dar nu spargem barierele, nu e o inundație care sufocă valorile rigide, identitățile tari create off-line de secole, ci doar amplificăm oscilația, vibrăm în acut, de aceea televiziunile tradiționale încă rezistă și influențează opinia publică prin tabloidizare, adică prin nivelare, viteza de reacție și exces de imediat, iar presa scrisă dispare aproape total. Rasism, xenofobie, resuscitarea “nenăscutului”, fanatisme de tot felul rezistă nestingherite și uneori chiar sunt amplificate sub anonimatul asigurat de on-line. În lumea internetului în sfârșit poți să trăiesti, să intri în simbioză cu un spectacol al cotidianului mult mai grandios decât in trecut, iar primii care au facut-o au fost politicienii, mai exact cei care sunt in cursa pentru putere permanent. Iar aici nu intra doar membrii partidelor si candidații în general dar si alte imagini - persoane cheie ale aparatului spectacular, cei care orbitează în jurul puterii.
Cât de ușor se construiește consensul înăuntrul spectacolului prin repetiție, ciclicitate și viteză de distribuție. Spectacolul integrat de care vorbea Debord in ’88 abia acum capătă adevarata anvergură, atunci când oricine se poate mobiliza și îi poate mobiliza pe alții. În ciuda faptului că rețelele sociale promit diversitate absoluta și democrație palpabilă, ele își pot schimba caracterul instantaneu devenenind mijloace de control sau de răspîndire ultra-rapidă a propagandei.
Guvernarea prin ordonante de urgență este exact de ce are nevoie sau chiar produce politica-spectacol, e o stare analogă celei “de exceptie” a lui Carl Schmitt, tipul de scurtatura inăuntrul democratiei in caz de urgenta nationala (siguranță statală, dezastre naturale etc.) dar care de data asta nu mai e instituită de un suveran. Cu noile instrumente avansate de reprezentare am refabricat un nou soi de “schutzhaft” actualizat la democrațiile-spectacol de azi. Situațiile de urgență se succed "á bout de souffle" și scurtcircuitează rațiunea și analiza, totul e rezolvat in cheie emotională, pasională, un scenariu pe care societatea spectacol nu-l poate rescrie indeajuns, pe care și-l doreste cu obstinație. Știrile se sparg în capul telespectatorilor într-un ritm accelerat, întotdeauna e ceva care stă să fie reprezentat înainte să fie gândit, o imagine-mesaj urgentă e intotdeuna pe țeavă, chiar daca nu e ceva eminamente politic, poate fi orice, totul se nivelează în interiorul spectacolului. În regim de urgență nu ai timp de replică, poate doar de încă o pungă cu floricele, spectacolul e tot timpul înaintea ta, scurtăturile în proiect, exceptia, sunt normele societății spectacol. De aceea discuțiile doctrinare au dispărut treptat dar sigur în ultimii 22 de ani.
Postspectacol
Nu mai e important, relevant, să fii de dreapta sau de stânga odată ce ești în dispozitivul spectacular. Nu poți opune rezistență argumentând ideologic, când ești pe scenă în fața camerelor – iar azi poți să fii tot timpul acolo – mai întâi trebuie sa deconstruiești structura în care-ți plasezi opiniile. Trebuie arătată, înainte de orice enunț, matrița în care te desfășori cognitiv, sau oricum trebuie interevenit intotdeuna în fundație, trebuie sabotată platforma, îngroșate și expuse elementele manipulative, trebuie să fii dispus să (te) piratezi, să folosesti cumva ceea ce oricum nu poți dezmembra. Astfel nu poți negocia cu aparatul spectacular decât performativ, să-l pui pe o linie auto-destructivă precum Jean Tinguely mașinile sale, chiar daca asta înseamnă și decesul sau compromisul “parazitului”. Să închizi televizorul nu mai reprezintă azi un gest de rezistență politică, să aplici morala clasică a distanței față de subiect nu mai functionează, răul cel mic si răul cel mare în logica spectacolului ar putea fi premiate cu oscarul pentru rol principal si respectiv pentru rol secundar, în același film răul cel mare are întotdeuna șanse mai mari să ia oscarul pentru rol secundar decât răul cel mai mic pentru rol principal.
Oglinda TV
Mulți intelectuali au ignorat și disprețuit OTV-ul tocmai pentru că nu au reușit să-i vadă potențialul politic în paradigma socității spectacol, au considerat televizunea lui DD o aberație, o chestie periferică marelui arbore al televiziunilor "serioase". Doar că din nou se dovedește că extremele doar îți arată centrul dur al respectivului univers, exagerările doar expun starea esențială. OTV era de mult politic dar a devenit evident pentru toata lumea abia cand s-a imbrăcat in haină de partid deși duce in continuare aceeași politică care se auto-născocește si auto-susține prin spectacol agresiv. Politicul în simbioză perfectă cu reprezentarea lui in cheie halucinantă, televiziunea-partid, în formă “pură”, campanie electorală si spectacol, versiunea 3.0 a sentintei “pâine și circ”, hiper-realitate, "specialiști în senzațional".
Această televiziune funcționa deja politic, în sensul discutat aici, cu mult inainte de a deveni televiziune-partid, dar acum s-a conturat hibridul perfect, oglinda TV pana la ultimele ei consecinte, într-adevar cand te uiți la OTV te uiti la tine însuți , adica locul unde nu stii exact cine generează informația, imaginarul colectiv al spectatorilor sau invitații din emisiune.
Daca vrem să căutăm undeva ce inseamnă si cum s-a modificat notiunea de politică azi (asa cum o folosesc mai toti analistii, jurnalistii si politicienii înșiși) putem să urmărim traseul acestui post de televiziune devenit acum si o forță "politică". Trebuie să acceptăm ca nu e cale de intors, a ajuns o banalitate inexorabilă. Toata lumea vede, vorbește în termeniii ăștia, protagoniștii recunosc și ei spectacolul și sunt disperați dar în același timp obosiți, nu stiu ce să facă cu “scena” căci permenent regia și scenografia au fost luate ca inevitabile, convenția a rămas nechestionată, am lucrat pentru democrație în conditii de reality show.
A face politică, a fi politic în Romania.
Toți politicienii, pe rând, din toate partidele, se plâng permanent că instituțiile statului “sunt politizate” si că ei le vor depolitiza cu prima ocazie pe care puterea le-o va acorda, sau de exemplu Nicușor Dan sustine că “nu face și nu a făcut niciodata politică”, auzim prin medii on-line si off-line că ICR era “politizat” iar susținatorii d-nului Patapievieci se reped imediat să răspundă că abia acum, cu mutarea de la președinție la senat, este politizat, prin emisiuni se urlă că CCR “s-a politizat” si acum trebuie depolitizată dar de fapt e vorba de o “repolitizare” pentru care trebuie să ieșim iarăși în stradă. Dar în fapt toate aceste miscari in interiorul spectacolului constituie meta-politica zilelor noastre. Aparatul spectacular e cel mai relevant din punct de vedere politic, inamicul și în același timp prietenul difuz.
Cel mai mare pericol contemporan este într-adevăr această mutație a termenului, reformatarea lui, acest transfer de conținut în funcție de nevoile “de putere” ale unui moment.
Prin urmare politic = membru de partid, a fi in sfera de influență a unui partid, implicat în vreun fel în lupta pentru putere. Dar pozitiile publice si actiunile economice ale lui Dinu Patriciu sunt luate ca neutre. Politica pare cel mai respingator lucru pentru unii intelectuali. In schimb la adăpostul capitalului comentezi distant, învingatorii sunt “apolitici” dar nerabdători să vorbească despre evenimentele politice. Acum toti “independentii” fug de “politic”, ghilimelele sunt inevitabile, cuvintele “independent” și “poltic” și-au iesit din matcă, sensurile sunt in perpetuă miscare evazivă, se denaturează si nu mai operează în aceleași convenții.
A fi apolitic înseamnă azi a te feri de asocieri cu alte partide, dar cafturile de televizor intre membrii de partid (sau candidatii independenti) sunt considerate politice, decizia unei institutii a justiției statului - dacă aceasta atinge vreun politician - înseamnă că este politică, politic inseamnă razbunare, lovituri de imagine în direct, întrecere în smecherie, actorie, viclenie în a folosi puterea dar în primul rând înseamna a ține agenda zilei de spectacol, a produce cel mai nou scenariu. Pe scurt dacă te afli in spectacol ești politic dacă ești în afara lui ești apolitic. Dar consecințele acestei concluzii indică faptul că și comentatorii, jurnaliștii, analiștii, sociologii și filozofii care apar pe scenă joaca un rol similar cu cel al politicienilor. În fapt și ei sunt “politizați”, in logica spectacolului reclamele care însoțesc aceste emisiuni devin si ele elemente ce contribuie in mod egal. Toata lumea din teatru îngrijește la buna desfășurare a spectacolului, fiecare din poziția lui.
In spectacol asistăm la o alternanță la putere cu adevarat neutră politic, partidul X inlocuieste partidul Y, succesiv, ca un automatism, aceste entități intră în contact cu un fel de putere arbitrară care se manifestă autonom, un mecanism în care partidele si oamenii de pe scena politică sunt doar piese de schimb.
Odata cu apariția tehnocratului s-a mai dat o lovitură grea clasicului sens al politicii. Din perspectiva dreptei teoria politică e practicată de niste stângiști anacronici sau de-a dreptul periculoși. Pe acest fond pseudo-politic al spectacolului generalizat, desființarea oricărei noțiuni de politică tradițională se face in regim de urgență economică adică, nu-i așa… din rațiuni “apolitice”.
Astfel într-un fel chiar politica este sub asediu, chiar dezbaterea înăuntrul societătii e pe cale de dispariție, conștiința indivizilor de a aparține unei colectivitati este atrofiată, agora e mutată în televizor, politica la economiști, asumarea ideologică dispare si termenul “politic” este resuscitat sub diferite morfe pentru alte nevoi intrinseci spectacolului politic. Binele comun nu este servit ci eradicat ca posibilitate.
Putem spune că într-o mare măsură mașina-spectacol a făcut posibile aceste metamorfoze. Bineînțeles că sunt multe forțe care lucrează în procesul acesta de separație dar spectacolul mijlocește uimitor, grăbește conversia politicului.
Trebuie imaginate, inventate noi forme si gesturi politice, nu cred ca se poate reveni (asa cum nu s-a putut niciodată) la un mod anterior (clasic) de politică.
Postspectacol înseamnă să intervii in aceste rețele inamovibile, să observi breșele, să exploatezi momentele când spectacolul iși arată măruntaiele, să nu răspunzi la întrebările moderatorului din emisiune ci să-i deconstruiești emisiunea. Asta pentru început.
Ion Dumitrescu
