tag:blogger.com,1999:blog-43072554757303789702024-03-13T20:07:56.690-07:00CANDIDATUL LA PREȘEDINȚIEffluerashttp://www.blogger.com/profile/02737309807104910678noreply@blogger.comBlogger59125tag:blogger.com,1999:blog-4307255475730378970.post-89274609220269777632066-04-14T00:06:00.000-07:002020-02-21T07:06:23.132-08:00<div dir="ltr" style="text-align: left;" trbidi="on">
<i>The Candidate</i> infiltrates the big stages of mass media, business and politics with the skills, knowledge and approaches from performance arts. The <i>Presidential Candidacy</i> is one of the results of this operation. Sometimes the operation is reversed – Romanian Army was invited to host a dance workshop and perform a drill show in a contemporary art space. <i>The Candidate </i>alters, expands or breaks some of the implicit conditions at work where it appears through postspectacle dislocations and performative loops.<br />
<br />
<a href="https://postspectacle.blogspot.com/2019/10/pillar-artist.html" target="_blank">Pillar Artist</a><br />
<a href="http://postspectacle.blogspot.ro/2016/04/esthetic-entities-for-sale-at-art.html" target="_blank">Esthetic Entities for Sale</a><br />
<a href="http://postspectacle.blogspot.ro/2016/03/presidential-candidacy.html" target="_blank">Presidential Candidacy</a><br />
<a href="http://postspectacle.blogspot.com/2013/06/end-pit.html">End Pit at Depo Istanbul</a><br />
<a href="http://postspectacle.blogspot.fr/2014/01/the-postspectacle-shelter-was.html" target="_blank">Postspectacle Shelter</a><br />
<a href="http://postspectacle.blogspot.ro/2015/09/2012-ultimate-apocalypse-at-otv-mirror.html" target="_blank">The Candidate at OTV (Mirror TV)</a><br />
<a href="https://youtu.be/zuhPlSJLdKA">The Candidate at Mall</a><br />
<a href="http://postspectacle.blogspot.ro/2011/11/romanian-orthodox-church-wants-to-build.html?m=1">The Candidate at Church</a><br />
<a href="http://postspectacle.blogspot.com/2011/07/dorato-action.html">The Candidate at Art Opening (Dorato Action)</a><br />
<a href="http://postspectacle.blogspot.ro/2013/09/dark-charity-grey-donors-at-mumok-vienna_5338.html">The Candidate at Charity (Grey Donors)</a><br />
<a href="http://postspectacle.blogspot.ro/2015/02/military-performance.html" target="_blank">The Candidate and the Army</a><br />
<a href="http://postspectacle.blogspot.ro/2013/11/the-candidates-convention-at-cluj.html">The Candidate at Congress</a><br />
<a href="https://postspectacle.blogspot.com/2019/04/the-candidates-tent.html" target="_blank">The Candidate's Tent</a><br />
<a href="http://postspectacle.blogspot.ro/2012/08/postspectacle-in-oslo_30.html">We are all Romanians Now</a><br />
<a href="http://postspectacle.blogspot.com/2010/12/romanian-presidential-candidacy-in.html">Romanian Presidential Candidacy in Vienna</a><br />
<a href="http://postspectacle.blogspot.rs/2016/07/neocatarsis.html" target="_blank">Neocatarsis</a><br />
<a href="https://postspectacle.blogspot.com/2019/03/we-would-like-you-to-come-to-our-show.html" target="_blank">We would like you to come to our show</a><br />
<br />
<i>Initiated in 2008 by <a href="http://www.fflueras.ro/" target="_blank">Florin Flueras</a> and <a href="http://twitter.com/iond">Ion Dumitrescu</a></i><br />
<br />
<i>In collaboration with Manuel Pelmus, Ștefan Tiron, Iuliana Stoianescu, Brynjar Bandlien, Cosima Opartan, Alina Popa...</i></div>
ffluerashttp://www.blogger.com/profile/02737309807104910678noreply@blogger.comtag:blogger.com,1999:blog-4307255475730378970.post-86680287647542800532023-09-07T23:26:00.008-07:002023-09-11T03:02:28.849-07:00Vrăji civice - farmece comunitare, metajustiție, blesteme necesare, parapolitici, activism metafizic<p></p><p></p><p>Când politica e spectacol, când protestele și alte forme de „rezistență” se simt fără speranță, când pare că au câștigat și nu se poate face nimic, poate că putem acționa de la celălalt capăt al realității, în plan metafizic. Vrăji civice e un mod de a acționa la capătul speranței. Indiferent cât de "neștiințific" sau de ciudat sună, poate fi un mod de a avea un cuvânt de spus, o influență, calea care ne-a mai rămas pentru a revendica politicul, cu un twist. Ne cred neputincioși, și s-ar putea să fim în sfera în care ei funcționează. Totuși avem putere și e timpul să o folosim. Vrăji civice își propune să dezvolte instrumente metafizice pentru a lupta împotriva unui anumit rău politic și ecologic. În proximitate și cu sprijinul celorlalți, fiecare dintre noi vom dezvolta vrăji, ritualuri, rugăciuni, farmece, blesteme și alte forme metafizice de a afecta realitatea prin corp, desen, obiect, cânt, cuvânt. Ne putem inspira din diferite culturi, din tot spectrul de practici, de la rugăciuni și farmece speciale creștin-ortodoxe până la practicile voodoo și vrăjitoria transilvăneană, dar cel mai mult ne vom crea propriile vrăji și le vom performa simultan, împreună, pentru un mai mare efect. Vrăji civice propune o artă ce acționează metafizic asupra lumii - art as sorcery. <br /><br />București e un dezastru ecologic. Parcurile, spațiile verzi, sunt umplute de terase, betoane, chioșcuri, plasticuri colorate… sau sunt ilegal închise publicului, privatizate (parcul cu platani /arenele BNR, spațiul din jurul Casei Poporului), sau se transformă în parcări, sau sunt retrocedate fraudulos și arborii tăiați, otrăviți, arși ca acum în IOR, Grozăvești… E iad auto, cel mai rău trafic din Europa, puținele piste de biciclete se desființează, orașul fierbe și aerul e otrăvit de sute de mii de mașini și de gunoaie arse de mafia deșeurilor. În restul țării e cam la fel, plus obsesia pentru alte dezastre ecologice numite autostrăzi, căile ferate sunt lăsate în paragină și pădurile se defrișează accelerat. <br /><br />Cei care ar trebui să facă ceva sunt corupți sau implicați în aceste dezastre. Deși se știe unde se ard deșeurile, totul e lăsat să continue. Probabil sub influența puternicului lobby auto toate măsurile care se iau sunt pentru sporirea traficului - lărgire străzi, pasaje, mai multe parcări și nu se face nimic din ce s-a observat peste tot că reduce traficul și poluarea - încurajarea transportului public și cu bicicleta, descurajarea folosirii mașinilor prin legislație și infrastructură - viteza maximă 30 km/h, benzi de bicicletă, taxe mari de parcare, de congestie și poluare, bulevarde și parcări transformate în parcuri. În IOR se otrăvesc, taie și ard copaci pe o suprafață de 12ha și în loc ca terenul retrocedat fraudulos să fie urgent confiscat și toți cei implicați trimiși la închisoare, autoritățile ignoră sau se iau mai degrabă de protestatari. Au modificat legi astfel încât să scoată de sub protecție arborii și spațiile verzi. S-a interzis camparea și vor și să interzică accesul în mai mult de jumătate din păduri, să poată defrișa fără nicio fricțiune. <br /><br />Aparent nu se poate face nimic, nu ne mai rămâne decât activismul metafizic și asta vom face. Judecătorilor corupți, celor vinovați din primării, celor din media ce ignoră intenționat și bineînțeles rechinilor imobiliari implicați să le meargă ca și arborilor ce sunt afectați direct sau indirect de acțiunile lor, "să-i ajungă blestemele". Civic Sorcery va fi centrat pe cazul IOR dar va fi extins și la celelalte dezastre menționate și altele de tipul lor. <br /><br />Acesta nu e un gest simbolic. Eficacitatea practicilor și capacităților metafizice e bine documentată. Studii arată că avem stranii metacapacități – de exemplu, în mod misterios și inexplicabil, rugăciunea ajută în vindecare chiar și pentru persoanele pentru care te rogi de la distanță. Există o vastă documentare a unor stranii capacități la șamani, vrăjitoare, sfinți, dar și oameni obișnuiți. De exemplu, practica șamanică "pointing the bone" – persoana care e indicată în mod ceremonios de către șaman va intra într-un declin rapid ce nu poate fi oprit și moarte. Perspectivele noastre implicite, infuzate de scientism și fizicalism, fac aceste lucruri de neconceput. Cu toate acestea, în toate culturile, inclusiv în cea vest-europeană până la un anumit moment, faptul că corpul are capacitatea de a afecta evenimentele la distanță și de a fi afectat era o experiență de necontestat. Corpurile noastre au fost forțate să abandoneze aceste capacități pentru a deveni mașini, potrivite pentru industrializare și capitalism. De aceea, suntem încă presați cultural să ne ferim de aceste zone.<br /><br />Practicile metafizice au metaetica lor - o justiție impersonală, supraumană, care vine de dincolo de noi. În multe tradiții, vrăjile prind doar dacă sunt etice, trebuie să servească un bine superior. Dacă abuzezi aceste puteri pentru câștig egoist, personal, se întorc împotriva ta. Exista o metajustiție incoruptibilă, metafizicul ținea lucrurile în frâu. Nu poți să construiești industrii și să acumulezi bogății dacă lăcomia e un păcat fundamental, iar distrugerea naturii înseamnă să-ți ucizi "mama" sau să-ți distrugi sufletul. Capitalismul e radical incompatibil cu aceste metaetici. Pentru a "progresa" trebuiau să scape de spiritual. Au trebuit să ardă vrăjitoarele pentru ca un corp-mecanism, potrivit pentru industrializare, să apară. E timpul să ne recuperăm capacitățile metafizice și să le folosim. Nu știm de ce e capabil un corp atunci când încetează să mai fie un simplu mecanism anatomic, mai ales dacă începe să creadă în posibilitățile sale. E timpul să se teamă. </p><p><i>(Florin Flueras, 2023)</i></p><p><i></i></p><div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><i><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhnjrggjScTwGRkqlxYAjAf590uxgUjbnd0-Vm23ybub9xezk952xA6-STPCBSgr8hMwrBx-haJmRHmZ7Zfq9ykqJeuXuQuu0QhPmD-0vxNDaqEG7xlZRM5vzX3k2T0iHOBhQcXAWfuRozcrDcLatcseSKlSrfPJHqAtV2GMOJJrMlJyjs3zXap8cyBy9k/s4032/PXL_20230906_153800085.jpg" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="4032" data-original-width="3024" height="400" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhnjrggjScTwGRkqlxYAjAf590uxgUjbnd0-Vm23ybub9xezk952xA6-STPCBSgr8hMwrBx-haJmRHmZ7Zfq9ykqJeuXuQuu0QhPmD-0vxNDaqEG7xlZRM5vzX3k2T0iHOBhQcXAWfuRozcrDcLatcseSKlSrfPJHqAtV2GMOJJrMlJyjs3zXap8cyBy9k/w300-h400/PXL_20230906_153800085.jpg" width="300" /></a></i></div><i><br /><div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEj79yonWS7Tvcvu6C5Ra0ZaU0h0JtD7raHXbR4nFTQgEBnC7LNW8Zex6WBqlODt8wBaioduAcaDUmP_TcloLORMHpHlrZCrx0MDNGE4FWloJLsAmCn1yqgk0JCRjiGXYqsjJdhSSNRm-Xgd8N2yLnGXIow2qC6ccwCsqy4yrqQAbnGQZ1L69HEUu2tr7sI/s4032/PXL_20230906_154950118.jpg" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="4032" data-original-width="3024" height="400" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEj79yonWS7Tvcvu6C5Ra0ZaU0h0JtD7raHXbR4nFTQgEBnC7LNW8Zex6WBqlODt8wBaioduAcaDUmP_TcloLORMHpHlrZCrx0MDNGE4FWloJLsAmCn1yqgk0JCRjiGXYqsjJdhSSNRm-Xgd8N2yLnGXIow2qC6ccwCsqy4yrqQAbnGQZ1L69HEUu2tr7sI/w300-h400/PXL_20230906_154950118.jpg" width="300" /></a></div><br /><div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjDpH9Dbt2V8fXgzWT_wiES0Ksgbxe6w8TN6Wa6YWyuEk66ad7IDhf1eBc8dygiSqwmb94KQOS7Rm88UvmeacrukS9RFPfLiJbA9SJ7MLGcDESZdkNORVk8u7d2SbLgsd5gSgJkQBCEtcvceVOPE4oRZ07tb-CMXjL5tiPo-aOKZb4kgJSugEJoYgAXnkM/s4032/PXL_20230910_144630170.jpg" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="4032" data-original-width="3024" height="400" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjDpH9Dbt2V8fXgzWT_wiES0Ksgbxe6w8TN6Wa6YWyuEk66ad7IDhf1eBc8dygiSqwmb94KQOS7Rm88UvmeacrukS9RFPfLiJbA9SJ7MLGcDESZdkNORVk8u7d2SbLgsd5gSgJkQBCEtcvceVOPE4oRZ07tb-CMXjL5tiPo-aOKZb4kgJSugEJoYgAXnkM/w300-h400/PXL_20230910_144630170.jpg" width="300" /></a></div><br /><div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEj5mW-p7EPPEK5LOIqvXCtPb3MJz3iZg7Y87TLOvj6PnfVW9sQDqPwxOkyq3GG0zx5SaaQCzFbADqniT92YfFSFLWY6LVuOCgutK9QOfypqLiPt2EMbXGve3Tbw8l41A1W2B12XKfNz6HFBf0P8c9DL1GNi1sUwPvAZgpL33iiEzpyrZSxdkdc6P2GT5Y0/s3426/PXL_20230910_154646158.jpg" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="3426" data-original-width="2569" height="400" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEj5mW-p7EPPEK5LOIqvXCtPb3MJz3iZg7Y87TLOvj6PnfVW9sQDqPwxOkyq3GG0zx5SaaQCzFbADqniT92YfFSFLWY6LVuOCgutK9QOfypqLiPt2EMbXGve3Tbw8l41A1W2B12XKfNz6HFBf0P8c9DL1GNi1sUwPvAZgpL33iiEzpyrZSxdkdc6P2GT5Y0/w300-h400/PXL_20230910_154646158.jpg" width="300" /></a></div><br /><div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEipQqdLIhsd1OxRfdIreQDsB62Er6CY3GAJb1HMIcjzeM_aGaVsLrzIGKrlcs8uVpFr5qJ6gRm91du5-5KCiDCz9Yuuo6GO24ZY5zFpL6YG-FuiU7I9q4A6uGhoTtf-3QK3Suuu8UedbKuK9Gy79whucAl96soDHReqc9b_k8nLinNu2L7S8C5d_Sahvfs/s3851/PXL_20230910_154728345.jpg" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="3851" data-original-width="2888" height="400" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEipQqdLIhsd1OxRfdIreQDsB62Er6CY3GAJb1HMIcjzeM_aGaVsLrzIGKrlcs8uVpFr5qJ6gRm91du5-5KCiDCz9Yuuo6GO24ZY5zFpL6YG-FuiU7I9q4A6uGhoTtf-3QK3Suuu8UedbKuK9Gy79whucAl96soDHReqc9b_k8nLinNu2L7S8C5d_Sahvfs/w300-h400/PXL_20230910_154728345.jpg" width="300" /></a></div><br /><div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgGf5VrNAsGGmT-bQ4u81qjHGL5dopw0_yzxd45jCBDf6LuhGHD-T3o5rcKQzXWawWB3abts6pW341Irsf9206NP8KfO5U0_1lqHKHA0f9L2q___AW8jEtY5N-rdvQz4FMihZjaFCrRu4GgOz17KqmKm9fRsTMhWzLvrLKwo9bVUqQKI62L7UOXrK4UnKk/s4032/PXL_20230910_154815986.jpg" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="4032" data-original-width="3024" height="400" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgGf5VrNAsGGmT-bQ4u81qjHGL5dopw0_yzxd45jCBDf6LuhGHD-T3o5rcKQzXWawWB3abts6pW341Irsf9206NP8KfO5U0_1lqHKHA0f9L2q___AW8jEtY5N-rdvQz4FMihZjaFCrRu4GgOz17KqmKm9fRsTMhWzLvrLKwo9bVUqQKI62L7UOXrK4UnKk/w300-h400/PXL_20230910_154815986.jpg" width="300" /></a></div><br /><div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhpT4_Xi_NbButftsU_Oyiu2EbbSn5FEl5v2oR2yNPkK_98GZuF32kqG51HhuJDVo4LOzZ8MrTsmQhgcs_MU-rB_Ni9B4Wc7FMJSgHJTjt66nohUY_N1nQca0ChJ4bnyVarcH0zD1bnmAEr4kB7Ae43fcH45dSwWyJb34tzDrfV8utO7a8q_LEjGEwXW9I/s4032/PXL_20230910_155551215.jpg" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="4032" data-original-width="3024" height="400" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhpT4_Xi_NbButftsU_Oyiu2EbbSn5FEl5v2oR2yNPkK_98GZuF32kqG51HhuJDVo4LOzZ8MrTsmQhgcs_MU-rB_Ni9B4Wc7FMJSgHJTjt66nohUY_N1nQca0ChJ4bnyVarcH0zD1bnmAEr4kB7Ae43fcH45dSwWyJb34tzDrfV8utO7a8q_LEjGEwXW9I/w300-h400/PXL_20230910_155551215.jpg" width="300" /></a></div><br /><div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEh_xVnOeE7pkgVAgybEarTRK9_j1j2VFpV5IvpcI6fRiyeU3PckvRPGfQt7C8bTK3F0SIACPFruar2FDI_Mgm_CDMipXa1YvpQAdsUEsLRNdf6Nu2wu0MHM3VZCS6gbGA5yqW-pzaHP-HeJek-Jhks6MWGN44iNH_7MM867tAdfP82w-4mq5W_HXyXezJM/s4032/PXL_20230910_155807676.jpg" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="4032" data-original-width="3024" height="400" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEh_xVnOeE7pkgVAgybEarTRK9_j1j2VFpV5IvpcI6fRiyeU3PckvRPGfQt7C8bTK3F0SIACPFruar2FDI_Mgm_CDMipXa1YvpQAdsUEsLRNdf6Nu2wu0MHM3VZCS6gbGA5yqW-pzaHP-HeJek-Jhks6MWGN44iNH_7MM867tAdfP82w-4mq5W_HXyXezJM/w300-h400/PXL_20230910_155807676.jpg" width="300" /></a></div><br /><div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjHaYqeLihW1JYFjrbPpwbaIceemWLrtBULGaZNPfpdT3zgkQf06VbVuHmCVhMtBPLdn-I7MKvhRNoKyWhk4WV3WRseucBwPgGoJh6uK94VD9K92gyX5YfKYjkZUAyS8S8tZsTABWz8fwtUl7Msn5xxkq1h5fk2CspFsyr5U1g_ZiQtoIQKDFsOAWGmZPE/s4032/PXL_20230910_160010987.jpg" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="4032" data-original-width="3024" height="400" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjHaYqeLihW1JYFjrbPpwbaIceemWLrtBULGaZNPfpdT3zgkQf06VbVuHmCVhMtBPLdn-I7MKvhRNoKyWhk4WV3WRseucBwPgGoJh6uK94VD9K92gyX5YfKYjkZUAyS8S8tZsTABWz8fwtUl7Msn5xxkq1h5fk2CspFsyr5U1g_ZiQtoIQKDFsOAWGmZPE/w300-h400/PXL_20230910_160010987.jpg" width="300" /></a></div><br /><div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEj1l0Q3K6JXsIc4QID9WstJzfN9AwsGieJ1i6UP3S5MluwJoxyKi20doGC5WSySg6hRgGsZcfwG_UsJkgt-giI010eJlzIF8UWut2fy8x92IokjIkwlMdKICnxaVT9y0YRkMgO4Tr4mP9J3HTalc6ZiTs84xxxuF1paNSCY3M8PsZYzzgRz3zyAB-mI_nM/s4032/PXL_20230910_165210666.jpg" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="4032" data-original-width="3024" height="400" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEj1l0Q3K6JXsIc4QID9WstJzfN9AwsGieJ1i6UP3S5MluwJoxyKi20doGC5WSySg6hRgGsZcfwG_UsJkgt-giI010eJlzIF8UWut2fy8x92IokjIkwlMdKICnxaVT9y0YRkMgO4Tr4mP9J3HTalc6ZiTs84xxxuF1paNSCY3M8PsZYzzgRz3zyAB-mI_nM/w300-h400/PXL_20230910_165210666.jpg" width="300" /></a></div><br /><div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgRn804Hn6Z6t1u7v842xSpNu8l6xQDMwAV7PgonOCglVuKusxAjviABswYD0AkjGe3bNv60VRJMw6PvMusFnH9WUJdQu6UZamTDMPyJcBs8elsKic394yqHo0p6u_bN44JZRvkfSPITLxovPJ6lGn_RZO5uy27BzatEW89suZrThz2K9HGy90h4QWms1o/s4032/PXL_20230906_153956591.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="4032" data-original-width="3024" height="400" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgRn804Hn6Z6t1u7v842xSpNu8l6xQDMwAV7PgonOCglVuKusxAjviABswYD0AkjGe3bNv60VRJMw6PvMusFnH9WUJdQu6UZamTDMPyJcBs8elsKic394yqHo0p6u_bN44JZRvkfSPITLxovPJ6lGn_RZO5uy27BzatEW89suZrThz2K9HGy90h4QWms1o/w300-h400/PXL_20230906_153956591.jpg" width="300" /></a></div><br /><div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjkakedfVVqOEN9CVmhAx2Z1jN6o3icd0Hv8liS6gpaGhlEZgGJQVO1ZGsGM3krjUqOhaj7lO9u8MZ_nNy0oytzOGzvXgNIBBprBF0I_Rf0YRddBM7SzExPD50ZWhMnd6SMhFP9-SvGjNnrjSnUxju0_CsJiaM6pGtZu4DJiti2qddjU_jW4xWfx8Er7NE/s4032/PXL_20230906_153410387.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="4032" data-original-width="3024" height="400" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjkakedfVVqOEN9CVmhAx2Z1jN6o3icd0Hv8liS6gpaGhlEZgGJQVO1ZGsGM3krjUqOhaj7lO9u8MZ_nNy0oytzOGzvXgNIBBprBF0I_Rf0YRddBM7SzExPD50ZWhMnd6SMhFP9-SvGjNnrjSnUxju0_CsJiaM6pGtZu4DJiti2qddjU_jW4xWfx8Er7NE/w300-h400/PXL_20230906_153410387.jpg" width="300" /></a></div></i><p></p>ffluerashttp://www.blogger.com/profile/02737309807104910678noreply@blogger.comtag:blogger.com,1999:blog-4307255475730378970.post-30989359899334974582020-04-06T03:41:00.000-07:002020-04-06T03:41:47.018-07:00Perspective mai puțin virale<div dir="ltr" style="text-align: left;" trbidi="on">
<table align="center" cellpadding="0" cellspacing="0" class="tr-caption-container" style="margin-left: auto; margin-right: auto; text-align: center;"><tbody>
<tr><td style="text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgznZSY11w-KOw3WR4XuiqLJiz9GB38ty-2xCcZZcIoMEUsf9ZcMNPPAyCt_x7ZkxyQXFHxPw6_dSeo1IbEugejiXt4gIAZZSWKK_Pnsy_LLXeArd6Nh85KjnhKPvdh4C20qI2I_fjcWBs/s1600/IMG_20191011_143325.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: auto; margin-right: auto;"><img border="0" data-original-height="1200" data-original-width="1600" height="300" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgznZSY11w-KOw3WR4XuiqLJiz9GB38ty-2xCcZZcIoMEUsf9ZcMNPPAyCt_x7ZkxyQXFHxPw6_dSeo1IbEugejiXt4gIAZZSWKK_Pnsy_LLXeArd6Nh85KjnhKPvdh4C20qI2I_fjcWBs/s400/IMG_20191011_143325.jpg" width="400" /></a></td></tr>
<tr><td class="tr-caption" style="text-align: center;">Pillar Artist, 2019 Florin Flueras, Ion Dumitrescu, Alina Popa </td></tr>
</tbody></table>
<br /><br />(Tradus din engleză, în ceea mai mare parte de Google Translate)<br /><br /><br /> 1<br /><br />Nu sunt multe de spus, știm cu toții ce se întâmplă. Nu există tratament sau vaccin pentru această pandemie periculoasă, așa că trebuie să ne protejăm, în special cei vulnerabili. Carantină și distanțare socială pentru aplatizarea curbei, simplu. Orice altă părere e eugenistă, deoarece e clar că oamenii vulnerabili vor muri dacă nu facem acest lucru. Sigur, există multe perspective ciudate, conspirații nebune în jur, dar chiar nu e cazul. De obicei nu sunt deloc pentru cenzură, dar înțeleg de ce a fost suspendată libertatea de exprimare în unele țări. În această situație de urgență, știrile false și teoriile conspirației pot fi foarte periculoase. Nu mai e nimic de zis. Nu e nimic de dezbătut aici, dacă vreți să salvați vieți stați acasă și urmați recomandările oficiale.<br /><br /><br /> 2<br /><br />Sunt speriat, nu de covid, ci de ceea ce se întâmplă în lume. e clar că foarte puțini se uită într-adevăr la date și își fac propriile păreri. E o pandemie a fricii, bazată pe foarte mari erori. Erori subliniate de cercetători dar nimănui nu-i pasă, spectacolul continuă. Un medic spunea supărat pe Twitter: „Testul e boala, nu virusul!”. Înainte nu se testau virusuri respiratorii diferite, toate erau tratate ca gripă. Acum e testat un anumit virus și avem o boală nouă. Și testul nu e de încredere, poate da multe rezultate pozitive false și nu se distinge de alte tulpini coronavirus.<br /><br />Însă marea problemă și cauza întregului haos e se consideră decese Covid toți cei ce mor cu virusul. Moarte din cauza infarctului miocardic, cancerului…, se înregistrează ca decese covid dacă au virusul. Dacă sunt coerente cu această abordare și fac același lucru cu alte virusuri, cancerul și infarctul miocardic vor dispărea din statisticile de mortalitate. Aproape toată mortalitatea va fi de covid sau gripă, deoarece, toți oamenii ar putea avea unii dintre acești viruși, mai ales când sunt foarte bolnavi. Dacă virusul se răspândește așa cum se zice, la 70% din populație, atunci foarte curând, cel puțin 70% din totalul mortalității vor fi decese covid. Din fericire, unii cercetători au început să dea socoteală de această eroare, iar în studiile lor, mortalitatea de Covid19 pare să fie mai mică decât gripa. Ministerul Sănătății din Italia a recunoscut că decesele cu covid sunt la aproximativ 12% din cele anunțate, dar nu contează, se procedează la fel. Deci, toată panica e construită pe date greșite. Dar nu există exces de mortalitate, aceasta e singura statistică care contează până la urmă. Mortalitatea e similară sau sub anii precedenți în majoritatea țărilor. Probabil că mai multe persoane vor muri din cauza măsurilor și din cauza pierderii locurilor de muncă, a depresiei, a sinuciderilor etc. Aceasta nu e teoria conspirației, nici măcar nu e teorie, sunt date.*<br /><br />Are sens ce fac în Japonia, Coreea și Suedia, fără panică, fără carantină, totul se întâmplă ca înainte, cu mai multă grijă. Bolnavii stau acasă și doar cei foarte bolnavi sunt duși la spital. În caz contrar, spitalul devine un loc periculos pentru contaminare, al medicilor și al pacienților. Lockdown creează panică și stres, în special pentru persoanele vulnerabile. Desigur, au recomandări și au grijă. Dar după cum am citit azi într-un articol: "într-o democrație liberală trebuie să convingi nu să obligi oamenii. Dacă pierzi acest principiu, îți pierzi sufletul."*<br /><br /><br /> 3<br /><br />Din păcate, datele, numerele în context, logica nu contează. Aparent, în Italia și în alte părți, au diagnosticat covid ca gripă timp de câteva săptămâni la început. Unii cercetători spun că probabil și în anii anteriori așa s-a întâmplat, virusul a existat nedetectat, deoarece nu a existat test. Imaginează-ți dacă lucrurile ar fi continuat așa, am fi crezut că e doar un sezon normal sau poate ceva mai rău de gripă anul ăsta, probabil că ar fi fost știri minore. Aceleași date, rezultate complet diferite ca și percepție. Managementul percepției e tot ce contează și se face prin spectacol, nu prin logică sau date. Imaginile media ale oamenilor de pe tărgile roșii SF, înconjurate de medici astronauți sunt mult mai puternice decât un virolog cu premiul Nobel, care explică timid de ce frica și măsurile actuale sunt nebunie.<br /><br />Imaginează-ți un scenariu similar pentru virusurile gripale. În Italia și Germania, sunt 25000 de decese de gripă în unele sezoane, iar acest lucru fără a adăuga pacienții cu cancer și infarct miocardic…, care mor cu virusul. Imaginează-ți ce spectacol poți să faci din asta. Grafice exponențiale, sistemele de sănătate copleșite (în Italia de Nord sistemul de sănătate a fost copleșit în ultimele sezoane de gripă). Se pot arăta chiar și unii copii care mor, pentru că da, gripa omoară și copii, spre deosebire de covid. Se pot arăta statistici care arată că persoanele în vârstă și cu imunitatea compromisă sunt vulnerabile, și din nou ajungem la lockdown. Spectacolul va produce frică, iar rațiunea nu e nimic în fața fricii. Există multe experimente psihologice care arată cum frica și incertitudinea ne fac să abandonăm rațiunea și să urmăm perspectiva autorității. Ne infectăm cu perspectiva oficială.<br /><br />"Da, dar oamenii mor!" Serios? De când, de ieri? Cu tot acest management al percepției devenim brusc muritori.<br /><br /><br />4<br /><br />Se poate face mult mai mult pentru aplatizarea curbei. Guvernele noastre nu fac suficient. Cea mai mare parte a banilor din impozite merge în armată și servicii secrete, așa că acum e timpul să-și dovedească importanța. Serviciile secrete ar trebui să se adapteze acestor noi inamici. O mare problemă e că unii încă se îmbrățișează, se ating între ei, chiar fac sex în casele lor. Deci, măsurile ar trebui să fie impuse și acolo. Pentru a face acest lucru, serviciile ar trebui să aibă și mai mult acces la dispozitivele electronice ale oamenilor. Tehnologia AI, folosind date de la camere, microfoane și alți senzori, va putea identifica pe cei care nu respectă măsurile și pot fi scoși din casele lor. De asemenea, cetățenii trebuie instruiți să informeze autoritățile dacă își suspectează vecinii că nu respectă măsurile.<br /><br />Mă bucur că în sfârșit, dreapta și stânga sunt unite în sprijinirea autorităților mai mult ca niciodată. Mă bucur că toată gândirea critică și suspiciunea față de autorități și narațiuni oficiale au dispărut. Dar nu complet și aici serviciile pot avea un rol mai mare în colaborarea cu media, social media pentru a marginaliza sau chiar a elimina vocile critice. În epoca noastră a feed-urilor bazate pe algoritmi, aceasta e o acțiune banală ce se face deja, dar poate fi radicalizată, deoarece acum e momentul să fim uniți în fața acestei mari primejdii.<br /><br />Se spune că suntem în război cu virusul. Să fim cu adevărat atunci, putem numi această operațiune „război împotriva morții”. Și cine altcineva dacă nu armata ar trebui să fie în prima linie. Am văzut că deja se folosesc drone pentru a controla și impune respectarea măsurilor oamenilor și comunităților izolate. Dar ar trebui să se folosească și aviația pentru a arunca dezinfectant pe clădiri și populație. <br /><br />Tancuri ar trebui să fie pe străzi pentru a ridica moralul, pentru a arăta forța și dorința noastră de a lupta și, de asemenea, pentru a arăta oamenilor că situația e foarte serioasă așa că să facă bine să stea acasă și să-i respecte pe cei ce-și pun viața în joc pentru siguranța noastră. De asemenea, ar trebui să tragă cu armele respective din când în când, chiar și cu tancurile în regiuni nepopulate, în vecinătatea localităților, ar ridica moralul și încrederea în forța și măsurile pe care suntem dispuși să le luăm pentru a ne proteja. S-ar putea chiar să omoare și niște ticăloși de viruși.<br /><br /><br />5<br /><br />Ca întotdeauna, ar trebui să vedem cine profită. Știm deja cum funcționează lucrurile, creează, exagerează sau încadrează o problemă pentru a aduce soluțiile deja pregătite. Nu spun că cineva a orchestrat toate astea (deși nu e exclus), dar ca întotdeauna unele entități ar putea avea interes să mențină și chiar să amplifice situația. Poate că marile corporații medicale sunt un exemplu, există sume imense de bani pentru vânzarea vaccinurilor către guverne. De asemenea, oamenii care știu dinainte cum vor fi gestionate percepția și frica, precum miliardarii cărora li s-a spus în avans când să iasă de pe piață și probabil vor ști când să reintre și să cumpere totul ieftin. Și există agenții cărora le place să își testeze și să pună în aplicare măsurile de „securitate” și ideile lor de supraveghere și control. Sume enorme de bani sunt „tipărite” de băncile „naționale”, bani care merg în mâini private și se înregistrează ca datorii pentru restul dintre noi. E și o ocazie pentru testarea unor tehnici de gestionare a percepției pentru viitorul mai distopic care va urma.<br /><br />Pot avea chiar intenții bune, dar e super înfiorător ceea ce spun ei. Sunt propuse noi modalități de monitorizare și control a vieții umane, bazate pe testări și vaccinări obligatorii care apar pe unele id-uri digitale globale. Știrile false și capacitatea de contaminare a corpului trebuie oprite, așa că libera exprimare, libertatea de mișcare și alte drepturi devin secundare atunci când existența noastră e în joc. Oamenii trebuie procesați în mod constant și gestionați sub imperativul sănătății generale. Înfricoșător e că acesta ar putea fi noul mod de guvernare. Dacă progresăm în această direcție, OMS (big Pharma) devine un guvern global. Virusuri ușoare, contagioase sunt întotdeauna la îndemână, astfel încât acest tip de situație e întotdeauna la dispoziție pentru noi biopolitici, în numele valorii supreme a sănătății. Dictatura sănătății.<br /><br />O mentalitate nouă e construită, o nouă frică. Mai întâi dușmanul era afară, alte țări, apoi s-a apropiat, teroriști, migranți, iar acum noi suntem inamicul, suntem biohazard ce ar trebui monitorizat și conținut. Suntem un pericol pentru alții și pentru noi înșine, pentru că suntem contaminați cu trilioane de viruși și bacterii, dezastru. Suntem în război cu moartea. Această abordare igienistă, antibiotică, ce instaurează aceeași frică de celălalt la toate nivelurile, se poate ușor constitui în biofascism. Pericolul permanent ne face să creștem suspiciunea și măsurile de siguranță, să ne baricadăm. Ceilalți erau cu probabilitate scăzută teroriști, acum devin cu probabilitate ridicată contaminați, devenim din ce în ce mai periculoși. Și suntem reduși la viața biologică, cu anumite plăceri biologice dar în cea mai mare parte frici. Subiectivitatea umană dispare.<br /><br /><br />6<br /><br />La începutul crizei am simțit un entuziasm ciudat pe rețelele de socializare, de genul „în sfârșit se întâmplă ceva”. Se pare că se simțea o nevoie generală de o pauză, de ceva diferit. Din păcate, singura direcție în care schimbarea pare posibilă e spre distopie. Oamenii cer măsuri autoritare, poliție, dictatură. Principala contaminare e una cu afecte și perspective, infecție psihologică. Covid e în aer, e un fel de atmosferă psihologică ce a învăluit planeta. Un fel de psihoză în masă ce în mod misterios apare din când în când în istorie. Cum s-a întâmplat cu populații întregi din unele regiuni ce nu se puteau opri din dans (sau din râs, înjurat, etc.) zile întregi, până când mureau de epuizare. Poate nu atât de mult managementul actual al percepției produce această psihoză, ci mai degrabă ceea ce vedem în mass-media e efectul psihozei în masă, media e doar o oglindă a societății, nu producătorul acesteia, sau poate ambele. Oricum, dacă ne aflăm într-o psihoză colectivă, problema e că e imposibil de convins psihoticii de psihoza lor.<br /><br /><br />7<br /><br />Nu cred că trebuie mers atât de departe, nu trebuie căutate motive mistice pentru ceea ce se întâmplă. Controlul tribal al gândirii și conformitatea sunt virale de ceva vreme și explicații mai probabile. În cercul meu doar se adaptează cultura woke, cu jocurile sale de politică identitară, la situație. E o mentalitate de polițist care identifică atitudinile, afirmațiile „problematice” – și orice altă decizie decât „poziția morală corectă” a bulei tale e problematică și exclusă. Acum, aceiași oameni îi atacă pe cei "iresponsabili" care gândesc diferit ceea ce se întâmplă sau sunt suficient de inconștienți pentru a ieși la soare. În principalul grup online care discută despre Covid19 în România, dacă aduci date care creează suspiciune pentru perspectiva oficială ești dat afară. Oamenii îmi spun că sunt curajos, doar pentru că sunt suspicios cu ce se întâmplă.<br /><br />Gândirea mimetică e peste tot. În artă, majoritatea „decidenților” nu au curajul de a lua cu adevărat o poziție individuală, de a discerne cu adevărat pentru ei înșiși, doar privesc în jur și urmează ceea ce fac instituțiile și curatorii la modă. E riscant să iei decizii pe cont propriu pentru că poți greși, e mai sigur și mai ușor să dezvolți un sens pentru ceea ce e acum pe val, să ai părerile care trebuie, să te aliniezi cu influențării din propria bulă. La fel și în politică, cu siguranță că există multe lucruri care se întâmplă mimetic. Și e un fel de competiție pentru cine ia cele mai ferme măsuri. Politicienilor le e frică că dacă propun măsuri mai blânde, alții vor veni să spună că nu e suficient, vor pierde capital politic și vor fi excluși din triburile lor politice.<br /><br />În trecut, era mai ușor să fii suspicios cu perspectiva principală, deoarece venea din partea politicienilor, a jurnaliștilor pe care, cel mai probabil, nu-i cunoșteai personal. Acum vine din social media, din propriul cerc social. E pur și simplu mai ușor și mai rentabil să mergi cu „pozițiile” principalelor voci din bula ta, nu vrei să-ți pierzi prietenii sau să ții pui în cap. Ar putea fi foarte costisitor, excluderea, pierderea statutului și a jobului, "canceling". Acceptarea și apartenența au o valoare mai mare decât adevărul și sinceritatea. Simți ce se așteaptă de la tine și te conformezi, mai ales inconștient. Poți avea dezbateri și libertate de exprimare pe terenul presupunerilor acceptate. Orice opinie care iese din limitele invizibile ale perspectivei e extremă. Bulele mimetice își au anticorpii. Polițiștii morali te doboară ușor prin etichetare și ești terminat, "canceled" (acum e "eugenist", "ageist", "negationist", "conspirationist"). Mai bine te conformezi, sau și mai bine, poți fi unul dintre polițiștii care-și dovedesc poziția morală superioară, importanța în trib, câștigând puncte "woke", prin igienizarea bulei, anularea ne-mimeticilor.<br /><br /><br />8<br /><br />Totul e ok cât timp nu tulburăm structurile transcendentale, cadrele implicite. Și în mare parte suntem în siguranță pentru că rațiunea, logica sunt doar pentru a naviga în perspectiva noastră implicită, pentru a o raționaliza și apăra. Gândirea e întotdeauna închisă. Într-una din zilele sale printre amazonienii Pirahãs, antropologul Daniel Everett a observat că vorbeau agitați despre ceea ce se întâmplă pe celălalt mal al răului. Daniel și fiica sa nu au putut înțelege de ce, au văzut doar o plajă goală. Tot satul vedea un spirit acolo. „Nicicum nu i-aș fi putut convinge că plaja era goală. Nici ei nu m-ar fi putut convinge că există ceva acolo, cu atât mai puțin un spirit." Cele două percepții erau ireconciliabile, un dezacord radical cu privire la realitatea de pe râu. Priveau în două lumi diferite. Pentru Daniel Everett explicația e că o cultură radical diferită produce un mod radical diferit de funcționare a limbajului, iar acest lucru permite posibilități perceptive diferite. Dar pentru unele triburi amazoniene, nu există o realitate obiectivă și perspective diferite asupra aceia, ci perspectivele creează efectiv realitățile (Viveiros de Castro). În acest „multinaturalism”, întrebarea nu ar fi modul în care Daniel sau Pirahăs văd lumea, ci ce fel de lumi accesează sau produc perspectivele lor.<br /><br />O întrebare similară ar fi acum, care e perspectiva care ne face să reacționăm și să creăm această situație? Una dintre cele mai dominante perspective contemporane e fizicismul - totul e materie și particule care, la un moment dat, produc viață și conștiință. Există legi fizice și totul e explicabil fizic, cel puțin în principiu, dar în general universul și viața noastră sunt lipsite de sens din punctul de vedere al principiilor fizice. O altă influență principală e perspectiva medicinei occidentale, care e destul de militaristă, suntem organisme biochimice în permanență atacate și trebuie să ne protejăm prin vaccinări și medicamente. Și suntem infectați de științism, care e o imagine naivă, conservatoare și depășită a științei, în timp ce știința contemporană devine din ce în ce mai ciudată. Aceste asumpții stau la baza majorității percepțiilor, gândurilor și sentimentelor. Ele ne creează realitatea. Dar, de asemenea, aceste asumpții ar trebui să fie un motiv puternic pentru a fi foarte sceptici cu narațiuni implicite și explicite care circulă, cu perspectivele principale.<br /><br /><br />9<br /><br />Medicina și sistemele de sănătate ar trebui să evolueze odată cu această criză, ar trebui să luăm măsuri pentru a preveni ca aceste lucruri să se repete, deoarece Covid19 e aici pentru a rămâne, la fel ca și alte virusuri periculoase. Senzori speciali ar trebui să fie amplasați în toate zonele publice pentru a lua temperatura oamenilor. Tehnologii AI vor trebui utilizate pentru identificarea simptomelor și diagnosticarea pe baza modificărilor subtile ale culorii pielii, mersului, posturii, privirii cetățenilor. În acest fel, persoanele periculoase pot fi îndepărtate rapid și puse în carantină împreună cu persoanele ce au intrat în contact cu ele, înainte de a infecta și a pune vieți vulnerabile în pericol. ID-urile medicale digitale trebuie să țină evidența vaccinărilor și să arate cine e imunizat și cine nu. Persoanele care nu sunt imunizate nu ar trebui să aibă acces în anumite zone. Și țările vor avea dreptul să le interzică intrarea. Oamenii ar trebui să fie încadrați în funcție de nivelul lor de pericol, risc și vulnerabilitate. Algoritmii vor putea analiza în timp real compoziția mulțimilor pe baza acestor date, iar autoritățile vor putea interveni rapid pentru a dispersa adunări și a le interzice atunci când nivelul riscului crește. Cetățenii trebuie instruiți să fie atenți la ceilalți, să poată identifica unele simptome de bază și să raporteze autorităților eventualii suspecți, persoanele cu semne de boală. Și, desigur, ar trebui să existe vaccinări periodice obligatorii. Bugete speciale trebuie alocate la nivel global pentru toate acestea.<br /><br /><br />10<br /><br />Toate sunt detalii în comparație cu uriașa problemă ecologică. Politica și în general discuțiile îmi apar ca niște lupte pentru scaunele din prima clasă, într-un avion care se prăbușe, sau ca dezbateri dacă ar trebui să stăm, pe stânga sau în dreapta. Mult mai multe victime face criza climatică, acum nu în viitor. De ce nu avem această panică generalizată și măsuri radicale pentru asta? Și criza asta e defapt una ecologică. Wuhan și Italia de Nord sunt unele dintre cele mai poluate locuri de pe Pământ și asta contribuie aparent foarte mult la ce se întâmplă. Distrugerea mediului, exploatarea animalelor a făcut ca virușii din alte specii să caute gazde noi. Și tendința e pentru tot mai multe pandemii. Aceasta și cele anterioare s-au bazat pe exploatarea animalelor. Exploatarea animalelor e și cel mai rău lucru pe care îl poți face pentru mediul înconjurător, consumul unui burger e mult mai rău pentru mediu decât un zbor cu avionul. .<br /><br />Știm sau simțim că ne aflăm în mijlocul unei extincții, iar această catastrofă planetară afectează modurile noastre de a percepe, gândi și simți. Într-un fel înregistrăm aceste schimbări și suntem afectați chiar (sau mai ales) dacă nu suntem conștienți sau în negare. Ne dăm seama că modalitățile noastre de a vedea, simți, gândi și comporta pot fi echivalente cu dispariția vieții și suntem speriați, și o panică naturalizată menține parametrii gândirii neschimbați. De obicei ne îngropăm aceste sentimentele negative într-un blocaj hedonist, narcisist al viitorului. Dar atunci când se întâmplă ceva de genul ăsta, panica și anxietatea acumulate și suprimate răbufnesc.<br /><br />La baza crizei climatice și a atmosferei pandemice actuale, se află o gândire instrumentală, orientată spre exploatare, managerială, bazată pe un atac asupra mediului, pe ipoteza că viața noastră ar trebui să fie în detrimentul altelor. În schimb am putea merge spre coexistență, încredere, iubire. Chiar și acum putem alege să avem încredere unul în celălalt și în puterea comunității noastre, că fiecare avem un rol în construirea anticorpilor și imunității împreună. Aceasta ar fi o mentalitate ecologică, că suntem împreună într-un ecosistem, iar virușii și bacteriile fac parte din el, fac parte din corpul nostru. Ar trebui să avem încredere în puterea și inteligența acestor ecosisteme de a se regla singure.<br /><br /><br />11<br /><br />Problema e percepția noastră asupra corpului, sănătății și bolii. Imaginează-ți că, în loc să fii bombardat cu mesajele repetitive care spun, practic, fii suspicios, ferește-te, ceilalți sunt periculoși, ascultă perspectiva oficială, spală-te pe mâini obsesiv, vom primi ceva de genul: există tratament pentru coronavirus – sistemul imunitar, care funcționează în 99,5% din cazuri (procent bun pentru un tratament). Suntem întotdeauna „contaminați” cu viruși, iar sistemul imunitar își desfășoară, de regulă, activitatea în liniște în fundal. Fructele, alimentele pe bază de plante, meditația, reducerea stresului, plimbările în natură, soarele, întâlnirile sociale pozitive, sunt toate modalități dovedite de a crește imunitatea. Și cercetătorii și medicii ar explica cu calm că dacă avem virusul nu înseamnă că suntem bolnavi, că majoritatea oamenilor sunt asimptomatici.<br /><br />Atmosfera ar fi cu totul alta. Ne-ar crește încrederea, am simți că putem face ceva pozitiv, alegeri mai bune în stilul de viață, nu numai negative – distanța, frica, obsesia și paranoia. Și nici nu am renunța la puterea noastră de vindecare. Nu am lăsa-o complet pe mâna corporațiilor medicale și a guvernelor care se suprapun din ce în ce mai mult.<br /><br />A existat un cercetător, nu-mi amintesc numele lui, care a vrut să demonstreze că abordarea militară asupra virușilor nu e cea mai bună și a băut un pahar cu lichid contaminat cu viruși periculoși pentru a demonstra că ceea ce contează e sistemul imunitar pe care la întărit în prealabil. Asta ar fi o acțiune interesantă acum și aș putea fi voluntar..Mi-ar fi mult mai frică de reacția oficialilor, de procedurile și „tratamentele” acestora. Există deja studii care arată că tratamentul de covid poate fi mai rău decât boala.*<br /><br />Chiar și pentru cele mai grave boli cronice precum cancerul, bolile de inimă, diabetul, abordările bazate pe sistemul imunitar capătă din ce în ce mai multă importanță. O abordare imunitară în această pandemie e foarte probabilă să salveze multe alte vieți, nu numai de covid, ci de multe alte boli. Se estimează că un milion de oameni mor în fiecare an în SUA din cauza dietei. Cel mai incomod adevăr pentru corporațiile medicale e că organismele au capacitatea de a se vindeca.<br /><br />Dar acest tip de mesaj nu e posibil și nu funcționează, deoarece politicile de sănătate sunt făcute de corporații medicale, la fel cum directivele dietetice naționale sunt făcute de industria cărnii și a produselor lactate. Abordarea lor e în mare parte militară, atacarea simptomelor cu artilerie grea, ce produce daune colaterale, alte simptome, ceea ce în final nu e chiar atât de rău, deoarece înseamnă profit. Există corporații farmaceutice care, în diferite etape sau în paralel, au dezvoltat arme chimice, pesticide și medicamente – aceeași abordare militară, antibiotică, deci are sens. Corporațiile medicale determină modul în care percepțiile asupra sănătății, vindecării și bolii sunt gestionate la nivel global. Percepția asupra corpului e coruptă ca urmare. Acesta e motivul principal al fricii actuale, suntem complet descurajați, presupunerea implicită e că numai autoritățile ne pot salva. Fără vaccinuri și tratament medicamentos suntem pierduți. Carantină și speranța în vești bune din partea autorităților sunt singurele lucruri de făcut. Între timp, măsurile autoritare sunt luate drept dovadă că se face ceva.<br /><br />Cu câteva zile înainte de moartea ei, Alina Popa a rezumat experiența ei cu boala și perspectiva medicală astfel: "Niciodată nu am avut încredere în corp și în răspunsurile sale. Suntem învățați astfel. Febra trebuie să fie ținută sub control, simptomele trebuie să fie citite de specialiști, nu-ți deții corpul, e ca o haină străină de care trebuie să ai grijă și să te ferești, să cauți semne, să aduni dovezi. Ești în afara corpului tău, îl analizezi științific, dar ce înseamnă asta? Că îl plasezi în scenariile scrise de străini, care se tem de miracolul realității și vor să-i restricționeze imensitatea la câteva scenarii previzibile.<br /><br />Corpul e real, dar ceea ce gândim despre el e ficțiune. Viziunile medicale sunt ficțiuni impuse de modernitate și capitalism. Sunt ficțiuni consensuale. Modul în care privești corpul, cum îl numești, determină modul în care acționezi asupra lui și, de asemenea, cum acționează înapoi. Suntem liberi, iar organismul are nevoie de fapt de ficțiuni individuale sau de ficțiuni care îi conferă încredere și libertate. Perspectiva creează realitatea. Schimbarea perspectivei standard e aproape imposibilă. Nu poate fi făcută mental, e nevoie de practici diferite – pentru a exersa modalități de interacțiune cu lumea care redau realității multiplicitatea. De fapt nu mai interacționăm cu lumea. Acest lucru se datorează faptului că cunoaștem prea bine practicile care sunt posibile, astfel încât ne vor da înapoi aceleași rezultate. Corpul e la fel de alien ca lumea. Și trebuie să-i îmbrățișăm ciudățenia."<br /><br /><br />12<br /><br />Carantină pentru totdeauna! Vor exista și alte virusuri periculoase, chiar și gripa omoară mult mai mulți oameni decât covidul. Și, în general, mortalitatea afară e mai mare decât acasă. Și cel mai important trebuie să îi protejăm pe ceilalți, suntem gazde pentru trilioane de viruși, suntem bombe biologice. Stați acasă, izolați-vă, stați în siguranță! Suntem obsedați colectiv de acest agent străin care ar ne poate pune capăt în orice moment. Există însă și alți agenți care pot face asta. Probabilitatea de a muri într-un accident de mașină e mult mai mare decât cea de a muri de Covid19. Interzicerea mașinilor ar trebui adăugată la măsurile actuale. Și există mulți alți factori care ar trebui adăugați. Și după ce interzicem fiecare cauză a morții sfârșim probabil atât de izolați, speriați și inactivi încât vom fi deja morți sau, cel mai probabil, vom muri de plictiseală și foame. Paradoxal, frica de moarte ne face să nu trăim. De asemenea, marile frici produc îngheț mental.<br /><br />De obicei, frica de moarte rămâne în fundal, dar acum e brusc în prim plan. Fricile sunt adesea iraționale, dar nu neapărat frica de moarte. Nu ne păcălim, vom muri, chiar dacă interzicem și luptăm cu toate cauzele morții. Poate scapi de această frică dacă n-ai nimic de pierdut, te consideri deja mort. Sau dacă ești religios și crezi că moartea e doar o tranziție către o viață mai bună. Dar acum chiar și pentru oamenii religioși asaltul științismului și al fizicismului e prea puternic. A crede în viața de după moarte pare foarte neștiințific și naiv. Între timp, adevărata știință nu mai e atât de sigură, există o mulțime de fenomene bine studiate care pun mari îndoieli asupra paradigmei fiziciste. Există înregistrări cu mii de fenomene foarte misterioase în jurul morții, cum ar fi apariții care sunt vizibile pentru mai multe persoane în jurul muribunzilor. Sau experiențe de moarte clinică după care subiecții descriu cu exactitate evenimente la care au participat înafara corpului lor, în timp ce creierul și ei păreau morți. Dar probabil doar puternice experiențe personale îți pot modifica perspectiva asupra morții și scoate din fizicismul implicit. Când nu vom vedea moartea ca fiind tragedia finală, probabil vom putea începe să trăim mai puțin anxioși.<br /><br /><br />13<br /><br />În ultima vreme s-a creat multă agitație împotriva Bisericii Ortodoxe, din cauza unor videoclipuri virale în care preoții făceau împărtășania cu aceeași linguriță pentru toți. Toată lumea s-a indignat și s-a raliat să interzică serviciile religioase și au reușit. Au fost oripilați de activitățile noastre religioase „primitive”. Însă, în mod paradoxal, exact pentru populația "vulnerabilă" pe care sunt atât de mândri să o salveze prin auto-izolare, religia ar putea fi singura consolare, comunitate și motiv de a trăi. <br /><br />Împărtășirea e un act de credință în Dumnezeu, dar și în comunitatea noastră, o credință că suntem capabili să construim imunitate doar împreună și că organismele noastre au puterea de a învinge boala, mai ales cu puțin ajutor transcendent. Imunitatea e construită împreună prin comunitate și credință, nu doar fizic, ci și emoțional și spiritual. Cine sunteți voi să-mi spuneți că experiența mea de comuniune nu e ceea ce am nevoie, poate chiar experiența potrivită pentru imunitatea mea și pentru salvarea vieții mele? Nimeni nu te obligă să participi la împărtășanie și nimeni nu trebuie să ne forțeze să participăm la ritualurile de carantină.<br /><br />Psihoneuroimunologia și epigenetica confirmă din ce în ce mai mult importanța emoțiilor noastre, a modelelor de gândire, a perspectivelor, a credinței și spiritualității pentru sănătate. Și există multe studii care arată puterea practicilor și ritualurilor spirituale. Probabil că nu pot face sens din perspectiva voastră, dar asta nu e problema mea. De exemplu, s-a demonstrat că rugăciunea creează imunitate, în mod misterios și inexplicabil din punct de vedere științific, chiar și pentru oamenii pentru care se face rugăciunea.<br /><br />Te bazezi pe religia ta fizicism/ateism și ai impresia că ești acoperit de știință, iar religiile sunt doar o grămadă de anacronisme naive. Dar știința actuală e de fapt de altă părere și îți taie religia ateistă la rădăcinile ei fiziciste. „Problema grea a conștiinței” e imposibilitatea de a înțelege modul în care orice sistem fizic ar putea produce experiențe subiective, qualia. Existența experienței subiective nu poate fi explicată în termeni fizici, chimici sau funcționali. E o problemă insurmontabilă pentru știința fizicalistă. Ipotezele materialiste sunt contrazise și de mecanica cuantică. Conștiința influențează energia și informația în modul lor de a apărea ca materie. Conștiința pare a fi fundamentală și primordială realității și e din ce în ce mai mult așa și în boală și vindecare.<br /><br />Există modele precum universul holografic sau teoria agenților conștienți ce sunt tot mai importante. Conform teoriei agenților conștienți, universul, realitatea sunt alcătuite doar din agenți conștienți, iar noi îi reprezentăm ca elemente ale unei lumi materiale. În această teorie, ar fi mai exact să vorbim despre boala Covid19 ca acțiunea unui „diavol” sau „demon”, deoarece sunt mai apropiați de agenții conștienți decât virușii. Virusul e doar un simbol și e pentru agentul conștient (demon) ce icon-ul de pe ecran e pentru procesele informaționale din interiorul telefonului.<br /><br />De asemenea, se face mișto de noi că spunem că covidul e o pedeapsă pentru păcatele noastre. Și totuși epidemiile au o componentă etică ciudată, par să ne pedepsească întotdeauna pentru fapte oribile, asupra mediului, animalelor... Oricum, a atribui sens la ce ni se întâmplă e psihologic mai sănătos și bun pentru imunitate.<br /><br />Există o dictatură a percepției. Majoritatea fiind puternică și agresivă împotriva unui set de credințe, bazat pe un alt set de credințe (religia ateistă). Acest grad ridicat de intoleranță e fundamentalism. Cel puțin religia mea e explicită și sunt conștientă de faptul că e o religie, a ta se desfășoară în fundal, deghizat în viziune obiectivă, științifică asupra lumii, dar e doar o perspectivă, un set de credințe ca oricare altul, tot mai mult surpat de știința actuală. Și uite ce fel de realitate ridicolă produce religia ta. Sunt de acord cu Agamben, nu vreau să mă identific cu viața mea biologică de care e obsedată această dictatură a sănătății. Mă interesează viața spiritului.<br /><br /><br />14<br /><br />Doar afectând perspectivele noastre putem schimba ceea ce e posibil să gândim, percepem și simțim, forma vieții noastre. Perspectivele sunt de obicei transparente, s-ar putea să simțim că accesăm direct o realitate obiectivă, dar totul e perspectivă. Și, dacă anumite triburi amazoniene au dreptate, realitatea nu e doar accesată prin perspective, ci e produsă de ele. Nu e simplu să-ți schimbi perspectivele, nu funcționează doar prin decizie mentală. Membrii tribului Piraha nu pot să nu vadă spiritele pe cealaltă parte a râului prin simplă voință, la fel cum Daniel și fiica sa nu le pot vedea voluntar. Ai nevoie de practici speciale pentru a conștientiza perspectivele și a le schimba. În mod tradițional, acest lucru a fost realizat prin tehnologii ale sinelui, experimente cu forme de viață ce au fost domeniul religiei și spiritualității. Dar disciplina, dogmele fixe și practicile rigide transformă adesea religiile în capcane perspectivale.<br /><br />Fără a lucra cu credința nu se poate opera la nivelul perspectivelor. Însă în zilele noastre e greu să argumentăm că o anumită religie deține adevărul împotriva tuturor celorlalte, așa că e greu să credem. Dar putem avea o meta-credință în fenomenul credinței, în faptul că construind credințe construim perspective care modelează viața și realitatea. Pentru a ne genera propriile credințe, perspective, religii avem nevoie de propriile noastre practici, propriile noastre forme de viață. Aceasta e mai mult o perspectivă artistică decât una religioasă sau spirituală. Nietzsche a văzut potențialul în abordarea vieții prin artă, dar a observat că, din păcate, artiștii nu fac asta. Noi forme de gândire, percepție, sensibilitate și viață apar în artă și încet încet pătrund în societate. Lucrările de artă pot fi primii pași în afectarea perspectivelor. Pot produce mini-crize în percepție și sensibilitate, întreruperi, disonanțe cognitive, perturbații în mintea noastră în sensibilitate și în lumile noastre. Arta e poate singura perspectivă care are în propria constituție scopul de a se depăși, transcende. Lucrările importante redefinesc ce înseamnă arta – își depășesc propriile cadre, își redefinesc propriile condiții de posibilitate, perspectiva artei. În acest fel, o funcție transcendentă e încorporată în centrul artei contemporane. Această funcție meta face din artă modalitatea contemporană disponibilă pentru a accesa, afecta sau chiar crea noi perspective.<br /><br /><br />15<br /><br />Orice acțiune colectivă trebuie să țină cont de perspective multiple, altfel e autoritară. Acum funcționăm doar pe prima perspectivă, asta înseamnă dictatură. Avem nevoie de o democrație a perspectivelor. Și de grijă față de cele minore, minoritare, deoarece întotdeauna de acolo apar noi întrebări, soluții și progrese. Dacă trăiești în prima perspectivă poți foarte bine să iei măsurile de care ai nevoie, să te izolezi, să te speli pe mâini obsesiv..., dar nu e nevoie să-ți impui frica și măsurile asupra întregii societăți pe premisa că adevărul și acțiunile tale sunt singurele rezonabile, adecvate, responsabile. Chiar dacă acesta e cazul, noi ceilalți avem dreptul să greșim. Și nu-mi spuneți că sunt în joc vieți vulnerabile, pentru că acest lucru e întotdeauna cazul, când conduci mașina pui mult mai multe persoane în pericol decât stând într-un parc și bucurându-te de soare. Se poate argumenta pentru impunerea activităților în aer liber, la soare, participarea la practici spirituale, mersul la evenimente de artă, alimentație bază de plante..., toate astea sunt modalități dovedite de promovare a sănătății și de creștere a imunității, și vieți vulnerabile se vor pierde în caz contrar din cauza insuficientei imunități. Dar „viețile vulnerabile” ar trebui să aibă un cuvânt în deciziile astea, dreptul în protejarea propriilor vieții după cum consideră, pe baza perspectivelor lor asupra vieții, sănătății și realității. Sper că umanitatea nu e transformată ireversibil într-o fermă industrială în care simpla viață biologică și o viziune foarte îngustă asupra sănătății dictează politicile. Ar trebui să avem dreptul la o perspectivă diferită, oricât de „periculoasă” pare să fie. Și o perspectivă diferită e întotdeauna periculoasă pentru că îți atacă identitatea.<br /><br />Pentru a evita totalitarismul, ar trebui să încercăm să gândim meta din când în când, să conștientizăm că suntem întotdeauna în interiorul unei perspective din care celelalte par greșite sau periculoase. Și ar trebui să fim conștienți că vom simți nevoia să ne protejăm perspectiva și pe noi înșine atacând și distrugând alte perspective. A trăi în mai multe perspective contradictorii în același timp e o capacitate șamanică. e modul în care călătoresc între lumi. Perspective diferite conturează lumi diferite. Dar dacă nu suntem șamani, nu putem trăi în mai multe lumi în același timp și ne protejăm perspectiva cu toată ființa, pentru că nu vrem să ne dezintegrăm, să colapsăm. Dar un efort pentru o deschidere spre alte puncte de vedere totuși trebuie făcut dacă nu dorim să coborâm în îngustarea sau chiar închiderea totală a minților și a realității. Poate arta ne poate ajuta în această deschidere sau chiar mai universal, iubirea. Iubirea, nu în sensul hedonismulu narcisist ce înseamnă adesea în zilele noastre, te scoate din tine și te deschide pentru alte perspective. E o formă de șamanism într-un fel, te obligă să trăiești în cel puțin două perspective în același timp. De aceea, uneori iubirea poate fi simțită ca o criză. Dar crizele pot fi bune, lucrurile se mișcă, se schimbă, perspectivele au șansa de a se realinia.<br /><br />Criza actuală poate fi și o ocazie de a ne schimba la scară colectivă. Dacă analizăm istoria, de obicei, entitățile puternice și nefaste sunt cele care știu să folosească o criză bună. Poate dacă acordăm mai puțină dragoste perspectivei oficiale și puțin mai multă dragoste unor perspective mai puțin virale, le putem preveni de data aceasta. Pe partea pozitivă, Covid19 pare să dea un corp comun lumii. Brusc rasa, sexul, orientarea sexuala sunt irelevante (nici macar vârsta, ci imunitatea). Probabil că acest lucru oprește pentru o perioadă politicile identitare ce erau norma peste tot și putem începe să vedem identitățile ca ceea ce adesea sunt, capcane perspectivale ce trebuie depășite. Și putem începe să ne recompunem mai puțin pe baza securizării și protejării perspectivelor și identităților împotriva tuturor celorlalți și mai mult pe capacitatea de accesare, explorare și creare de perspective.<br /><br /><br />*Date și referințe despre managementul percepției Covid<br /><a href="https://docs.google.com/document/d/1HPhKxNIokh-BsG8JnPU-6sDsi4KjJx5snY1HpQXCU34/edit?usp=drivesdk">https://docs.google.com/document/d/1HPhKxNIokh-BsG8JnPU-6sDsi4KjJx5snY1HpQXCU34/edit?usp=drivesdk</a></div>
ffluerashttp://www.blogger.com/profile/02737309807104910678noreply@blogger.comtag:blogger.com,1999:blog-4307255475730378970.post-12039032574114837712016-05-21T23:39:00.001-07:002016-05-21T23:39:33.440-07:00Entități Estetice<div xmlns='http://www.w3.org/1999/xhtml'><b>Autoreferențialitate retroactivă</b> <br/>
<br/>
În ultimii 10 ani entități cu o acțiune estetică complexă au apărut pe scenele de dans și arte vizuale din București. Încercările de a le conceptualiza au fost făcute mai ales din interior, ca și acum. Pe lângă un rol în încercarea de a realiza din ce faci parte, de a înțelege entitățile, auto-reflecția funcționează și ca un motor prin care entitățile se construiesc. Entitățile se extind în direcția în care se conceptualizează, se auto-formează prin auto-reflecție. De la o dinamică internă de substanțializare a entităților estetice, auto-referentialitatea se extinde adesea și în exterior, în activitățile entităților. În Postspectacol o practică curentă e de a introduce bucle recursive care alterează, extind sau întrerup anumite condiționări implicite din respectiva situație. În cazul Kunsthalle Batiștei o intervenție auto-referențială are loc în structurarea identității, în corespondența dintre nume și proiect. Numele produce o asociere cu un gen de instituție și cu anumite practici ce produc coliziuni cu comportamentele entității. O ceață instituțională se produce în jurul identității acesteia. <br/>
<br/>
Numele entităților sunt adesea simptome ale unor întrebări sau probleme. Funcționează ca reacții, sunt concepte aproape goale la început ce treptat atrag și formează practici în jurul lor. Postspectacol a început ca o dorință de a gândi și explora un dincolo de spectacol, fără a ști ce e sau ar putea fi acest "postspectacol". A pornit de la întrebarea: ce sens are să mai adaugi spectacole (lucrări) în lumea artei într-o perioadă a spectacolului generalizat? O primă practică ce a apărut în jurul acestei întrebări a fost de a disloca "spectacolul exterior", aducându-l în spațiile de artă. De exemplu Postspectacol a invitat Armata Română să țină un atelier și să facă un spectacol-demonstrație cu arme într-un spațiu de performance contemporan. O a doua dislocare implică o transferare a capacităților și cunoașterii ce țin de performance-ul contemporan spre marile scene mass-media, politice și de afaceri. Candidatul la Președinție, o altă entitate, s-a născut din această practică. <br/>
<br/>
În mod similar, Unsorcery a început ca o reacție la modul în care realitățile și subiectivitățile sunt produse prin mecanisme similare vrăjitoriei înțelese în sensul larg. În procesul de creare a acestei ne-vrăjitorii, o serie de concepte și practici au început să se contureze: Second Body, Dead Thinking, Eternal Feeding, End Dream, Black Hyperbox. Entitățile estetice și conceptele pe care le generează încep de obicei ca vagi intuiții, și în timp, practici și moduri de gândire se coagulează în jurul lor, dându-le substanță. Entitățile activează vectori de intenție, orientează practici și sunt atractori de viitoare gânduri. Orientarea e spre a crea condițiile unor noi posibilități de gândire și experiență mai degrabă decât spre a conceptualiza experiențe trecute, ca și cum entitățile estetice ar acționa asupra lor însăși dinspre viitor, actualizându-se în acest proces. <br/>
<br/>
<b>Funcționarea e conținutul</b> <br/>
<br/>
Visarea e una din preocupările Unsorcery, nu atât conținutul acesteia cât procesul de visare în sens extins, incluzând caracterul simulațional al conștiinței și al creării oricărei lumi. Există o anumită autoreferențialitate în această preocupare: un tip de simulare, starea de veghe, urmărește însuși mecanismul de simulare, visarea. De obicei reflecția asupra simulării nu coincide cu conținutul simulării, dar câteodată dinamica autoreferențială se accelerează și o suprapunere are loc. Așa se întâmpla în visele în care atenția e pe activitatea de visare în sine, cel puțin la fel de mult ca și pe conținutul visării. Asta se întâmplă și cu entitățile estetice ca medii orientate spre procesele ce le condiționează propria existență. Romanian Dance History e o entitate ce intră neinvitată pe scenă după performance-uri importante, în festivaluri importante, după aplauze, când publicul se pregătește să plece, spunând umilă ceva de genul: "Bună seara, noi suntem Istoria Dansului Românesc, suntem foarte fericiți să fim aici. Am dori să vă prezentăm Istoria Dansului Românesc. Va fi scurtă pentru că Istoria Dansului Românesc e amărâtă...". După asta sunt prezentate câteva fragmente din istoria dansului, dar conținutul nu e important. Operația conceptuală care contează e modul surprinzător și nesolicitat de a apărea în fața publicului, inserția forțată în program, ocolirea căilor obișnuite de acces, a structurilor de validare. Astfel funcționarea autoreferențială în propriul mediu devine principala acțiune estetică, conținutul lucrării. <br/>
<br/>
Ca o cenzură de ultim moment Candidatul la Președinție a fost eliminat din expoziția "Just do it. Branding Biopolitics" de la Pavilion Unicredit. Candidatul a continuat să se comporte ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat și a lansat o invitație de a sărbători deschiderea expoziției cu un pahar de șampanie Dorato (foarte ieftină, cu conținut dubios, ambalaj spectaculos). Candidatul a promovat expoziția ca fiind propriul eveniment și a anunțat un performance la deschidere. Această reapropriere a declanșat o reacție violentă din partea conducerii Pavilion. Dar din nou, oricât de interesantă a fost seara ca performance-scandal, principala operație estetică a lucrării a fost activitatea de recontextualizare. Inversând situația obișnuită în care artiștii operează sub umbrela instituției, de data asta artiștii au reîncadrat instituția, focusul pe propria funcționare în respectivul context creând atenție pentru operațiile de contextualizare în sine. La fel sunt și acțiunile Kunsthalle Batiștei de a emula funcționarea instituțiilor artistice importante, printr-o atitudine de seriozitate în nume, în comunicate, în proiectele lansate. Kunstalle Batiștei a fost o imitație a succesului într-un garaj mic, precar, fără bani sau statut legal. Din cauza acestor inadecvări, mimarea unui firesc de instituție artistică importantă solicită pe lângă atenția pentru conținutul acțiunilor artistice o a doua atenție orientată către propria operativitate instituțională și către meta-acțiunile instituțiilor artistice în general. <br/>
<br/>
Accentul pe încadrarea în structurile respectivelor evenimente creează o dinamică autoreferențială ce face entitățile să interfereze cu propriile condiționări, cu atmosfera implicită din mediile în care se află. Autoreferențialitatea afectează determinările generale în care entitățile sunt imersate și, ca în visele despre visare, efecte structurale sau o ieșire din respectiva ambianță (realitate) pot apărea. Lumea artei are subtile indicii și aluzii care în mod implicit orientează comportamentele, funcționând ca un cadru relaxat pentru ce e posibil de perceput, imaginat, gândit și făcut. O putere ambientală, sau estetică, e activă peste tot, nu doar în lumea artei, fiecare lume are ambianța ei orientativă. Entitățile estetice experimentează la o scară mică cu modele ce nu mai sunt bazate pe critică, denunțare, expunere sau acte de "rezistență", ci pe o schimbare directă a ambianței structurale în respectivele lumi. Entitățile par a sugera că noi medii ambientale sunt necesare mai degrabă decât critică și rezistență în cele implicite. <br/>
<br/>
<b>Transversal</b> <br/>
<br/>
Entitățile estetice sunt constant nevoite să-și regândească poziția în diferite medii, disciplini și formate. Toate domeniile vin cu constrângeri, prescripții, așteptări, presiuni sociale, orientări implicite și cadre ce pre-formatatează acțiunea. Pentru majoritatea entităților preocuparea nu e cum să scape de aceste constrângeri, să devină libere, ci cum să potențeze anumite dinamici ce apar ca urmare a coliziunii de formate și constrângeri. Asumându-și dependența și potențialul constrângerilor, Biroul de Cercetări Melodramatice se percepe ca "instituție dependentă". Oscilând între cadre para-academice și formate pseudo-melodramatice, Biroul suprapune și ciocnește emoționalități siropoase, subiecte globale urgente și teorie contemporană, creând un gen plin de pasiuni abstracte, drame speculativ-filozofice și emoționalitate rațională. <br/>
<br/>
Multe din entitățile estetice își asumă o anumită inadecavare. Candidatul la Președinție uneori apare ca artist în contexte politice, și adesea ca politician în cele artistice. Această ambiguitate poate fi și exploatată, ca exemplu posibilitatea intrări în campanie electorală înainte de termen pentru că e "doar artă". O altă entitate, Robin Hood Fund1, operează la bursa din New York și în contexte de artă contemporană, parazitând, traficând informație și oferind acces la instrumente financiare sofisticate altfel disponibile doar pentru cei foarte bogați. Multe spații de artă au fost transformate în birouri temporare ale Fondului RH și de multe ori am avut plăcerea să ne prezentăm în contexte artistice ca bancheri. Entitățile par posedate de o perversă plăcere de a disloca și transporta întregi structuri dintr-un domeniu în altul - de o dorință de a împinge arta spre teritorii neartistice, și de a aduce ceva străin în cadrele artistice. <br/>
<br/>
Coliziunea de medii și discipline poate fi haotică, destabilizatoare și în același timp pentru multe entități dezirabilă. În Unsorcery instabilitatea e fundamentală, dinamica dorită e o productivă alienare de concepte prin experiență și de experiență prin gândire. Adăpostul Postspectacol, eveniment al Candidatului la Președinție în Casa Poporului la MNAC, a fost un alt cadru programat pentru tot felul de coliziuni. În spațiu au fost instalate o tribună pentru discursurile candidaților, un punct de asistență medicală și prim ajutor, un perimetru pentru ateliere de filozofie speculativă, APARAT Security care a dublat controalele și securitatea deja oferite de SPP și o cantină unde s-a gătit și servit mâncare pentru filozofi, oameni fără adăpost și artiști. A fost o suprapunere de acțiune caritabilă, campanie prezidențială, conferință filozofică, adăpost de zi, lucrare artistică și cantină. Evenimentul a marcat o ruptură a entităților de o bună parte din scenaele de artă și activiste. Printre altele a fost criticată natura ambiguă și haotică a evenimentului - e activism, eveniment politic, caritate, artă, sau ce? Deloc surprinzător, singurul sprijin pentru un astfel de proiect monstruos a venit de la alte entități estetice. <br/>
<br/>
<b>Alienante</b> <br/>
<br/>
Entitățile estetice sunt adesea inadecvate, apar în formate improprii, la limita artei, sunt complicate, îndelungate, greu de încadrat și de prezentat. Entități ca Black Hyperbox, Cooperativa Performativă și Candidatul la Președinție propun colaborări atipice ce evită necesitatea căderilor de acord, consensului și a produsului comun ce sunt implicite în colaborări. O alienare paradoxală e propusă, fiecare artist având spațiul să urmeze un drum diferit, fiind totuși în proximitatea celorlalți. În multe proiecte formele de colaborare sunt partea problematică și rămân ascunse în relații interioare și dinamici implicite. Dar chiar și ascunse aceste dinamici lasă urme în orice formă de prezentare și o atenție asupra lor dezvoltă o sensibilitate pentru formele de organizare și guvernare din spatele oricărui proiect. <br/>
<br/>
Câteodată e greu de sesizat care e de fapt proiectul. În Blank Mountain College2 ne întâlneam pentru câteva zile, fără să știm exact ce o să facem. După un timp ne reîntâlneam în alt loc, și din nou altundeva... BMC pare lipsit de ambiție. Asta e suspect și atipic pentru că impulsul implicit e de a exploata la maxim o situație, de a folosi oportunitatea atâtor resurse la dispoziție, de a converti o asemenea ocazie producând ceva ce te plasează pe calaea succesului. Într-o lume a artei disperate, BMC și multe alte entități apar ca oportunități ratate. Dar aparenta lipsă de ambiție și importanță a deblocat mult potențial. Vidul de ambiție s-a simțit ca o mare relaxare, din cauza deconectării de la orientările implicite din lumea artei, creând luxul unui timp mai puțin instrumentalizat. Și această lipsă de predeterminare și de instrumentalizare a produs o calitate diferită a interacțiunilor și un timp special. <br/>
<br/>
Când cerința implicită e de a te face clar reperabil și ușor de asociat cu o anumită zonă artistică, complexitatea și lipsa de predictabilitate a entităților, distanțarea lor de abordări și formate implicite par alienante. În timp ce e de așteptat ca artiștii să se ajusteze la recomandările implicite ale lumii artei, să răspundă mai mult sau mai puțin conștient la cerințele succesului, entitățile își împing adesea artiștii către zone mai obscure. Ca artist al entităților ești adesea forțat în afara jocurilor artei, într-un continuu stadiu pre-carieră, în zone ale para-artei, nedetectabile de instituțiile importante. Aceste zone accentuează autoreflexivitatea entităților creând concepte și situații ca: "being no-one", "losership", "give up hope", "dead thinking". Această negativitate emană și o anumită pozitivitate, ceea ce prin perspectiva lumii artei e perceput ca o neglijență, incapacitate și un constant auto-sabotaj, e neutru sau chiar pozitiv din perspectiva entităților estetice. <br/>
<br/>
Pe lângă alienarea entităților în lumea artei, există și o alienare în plan subiectiv. În timp, entitățile se dezvoltă ca medii complexe care formează opțiunile și imaginația artistică a celor implicați. De la un punct se poate spune că entitățile lucrează asupra artiștilor mai degrabă decât artiștii la dezvoltarea entităților. În acest proces entitățile recodifică și suprascriu structuri și comenzi care implicit organizează ce e posibi de dorit, făcut și imaginat în lumea artei. În general artiștilor entităților le e greu să fie integrați în sugestiile și deprinderile implicite lumii artistice. Externalizarea agenției artistice personale se poate simți ca o alienare, dar una de dorit și cu largi implicații. În lumea artei dar și în celelalte lumi pentru a avea acces și influența la ceea ce structurează posibilitățile de gândire și acțiune e nevoie de a crea moduri de a acționa din afară. E nevoie de instrumente alienante care să extragă subiectul din zona lui de posibilități. Entitățile estetice pot fi astfel de instrumente ce fac posibile alienări de la subiectivitățile încurajate de mediile artistice, și poate și de la cele încurajate în societatea contemporană în general. <br/>
<br/>
<b>Lumi estetice</b> <br/>
<br/>
Entitățile estetice nu sunt obiecte de expus, performance-uri de văzut, texte de citit. Nu sunt proiecte de cercetare, experimente sau artă imaterială, deși pot avea aceste dimensiuni și multe altele. Nu au o prezență clară și precisă, nu pot fi prezentate ca evenimente, nu pot fi condensate și finalizate în "lucrări". Entitățile includ procese și lucrări artistice dar importanța lor estetică rămâne întotdeauna în afara formelor în care apar. Acțiunea lor estetică transpare dintr-un amalgam de elemente, din propria complexitate. Entitățile sunt compoziții estetice ce includ oameni, procese, capacități, contexte, atitudini, comportamente, posibilități de simțire și gândire. Sunt operații conceptuale ce funcționează ca platforme, ecosisteme întregi ce preced detaliile, organisme estetice artificiale. Funcționează ca lumi, în sensul de spații comportamentale complete ce-și afectează propriile condiționări transcendentale implicite, la fel cum orice lume fizică curbează spațiul și timpul în jurul ei. <br/>
<br/>
Entitățile sunt mici lumi experimentale, ca niște nave spațiale ce trebuie să fie auto-suficiente și să reziste în medii extrem de ostile. Ca și exploratorii ce lasă în urmă structurile reglate în timp și funcționale de acasă, entitățile trebuie să regândească și să altereze aspecte fundamentale. Plasele domestice de siguranță lipsesc și tot felul de lucruri trebuie improvizate. Entitățile trebuie să reinventeze operații estetice, forme de colaborare și de prezentare, să-și perturbe propriile determinări, și implicit să intre în relații riscante cu mediul - eșecuri, dispariții premature sau monstruozități pot apărea. Pentru că alterează realități consensuale ele sunt neplăcute. Nimănui nu-i plac noi entități estetice, dar în timp ele pot fi absorbite, să devină bunuri culturale și să funcționeze ca entități zombi. Sau pot expira și dispărea fără urmă când le-a trecut timpul. Sau, dacă nu au o moarte bună, devin fantome ce bântuie viii. <br/>
<br/>
<br/>
<br/>
1. Robin Hood Fund e o entitate internațională ce are ca membrii fondatori mulți artiști activi în celelalte entități menționate. <br/>
<br/>
2. Blank Mountain College a apărut în Oslo și inițiatorii sunt în contact sau sunt activi în alte entități menționate. <br/>
<br/>
<i>Entitățile estetice au fost de vânzare la Art Brussels 2016.</i></div>ffluerashttp://www.blogger.com/profile/02737309807104910678noreply@blogger.comtag:blogger.com,1999:blog-4307255475730378970.post-11757071550903789722016-02-01T09:59:00.001-08:002016-02-01T10:03:07.975-08:00Crizele com(pasiunii) şi spectatorul corupt<div dir="ltr" style="text-align: left;" trbidi="on">
Alina Popa (co-fondator al <a href="http://www.thebureauofmelodramaticresearch.blogspot.ro/">The Bureau of Melodramatic Research</a>)<br />
<br />
<div>
Traducere din limba engleză de Roxana Dascălu<br />
Corectură: Alina Popa(1)<br />
<br /></div>
<div>
<b>Crizele (com)pasiunii </b><br />
<br />
Cum funcţionează relaţia dintre compasiune şi injustiţie? Şi cum funcţionează ea în contextul instituţional al unui muzeu? Expunerea injustiţiei într-un muzeu produce oare o întorsătură reală, o mutaţie afectivă, sau este o simplă dioramizare, o încarcerare a spectacolului unei realităţi sumbre, îmblânzite într-o capsulă a timpului subiectiv muzeal care iese în afara timpului acţiunii istorice? A devenit deja evident în ultimii ani faptul că reprezentarea milei şi-a pierdut inocența, în urma unor discuții din ce în ce mai detaliate despre economia afectivă sau emoțională atât în studiile culturale (Brian Massumi, Erin Manning), în tradiția critică a postautonomismului italian (Paolo Virno, Franco ‘Bifo’ Beradi, Matteo Pasquinelli etc.), precum şi în lucrări recente ale unor artişti contemporani (Renzo Martens prin filmul<i> Enjoy Poverty</i>, 2009, Phil Collins prin melodrama <i>Soy Mi Madre</i>, 2008, etc.) În particular, capitalul compasiunii este acumulat constant prin economia carității în care ONG-urile, fundaţiile, dar şi artiștii acţionează ca agenţi ai sufletului – acel <i>suflet</i> pus la lucru în noua economie financiarizată.(2) Întreaga producţie a reprezentării estetice a subiecţilor (neo)coloniali, precum şi a sărăciei din ‘lumea întâi’ ascunse în spatele aparentei bogății și a mitului creșterii fără limite, este în căutarea unei deveniri-spectator. A deveni spectator la durerea celorlalţi generează iluzia unei intervenţii, dar de fapt potențează spectacolul şi intensifică capitalizarea imaginilor ca mediatori afectivi fără alte efecte de ameliorare a situației astfel expuse. După ilustrau sfaturile dintr-un un calendar agățat în fostul meu loc de muncă, gândul la sărăcia din ‘lumea a treia’ (sau a doua, sau prima) devine doar un vehicul, o tehnică pentru sporirea optimismului personal şi a bunei-dispoziții la serviciu. Prin urmare, spectatorul nu mai este inocent, ci parte activă dintr-un circuit labirintic de sentimente, economic și politic, prin care se reproduce injustiţia socială şi inegalitatea economică. <br />
<br />
<table align="center" cellpadding="0" cellspacing="0" class="tr-caption-container" style="margin-left: auto; margin-right: auto; text-align: center;"><tbody>
<tr><td style="text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjn3RXE40JlpQdT_actD4tTAv3QdBa1zYRUF9y4mUFOQxooAeC1qIcM4hQPXU993L3mhakW1Bg0Q-FI3Jn4VP2SB3GKOcNUf0VctVJ1DINFjK9HtYWVnQouEXrVeMb3psHXYZzzg9IbT0k/s1600/GIVE+UP.jpg" style="margin-left: auto; margin-right: auto;"><img border="0" height="286" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjn3RXE40JlpQdT_actD4tTAv3QdBa1zYRUF9y4mUFOQxooAeC1qIcM4hQPXU993L3mhakW1Bg0Q-FI3Jn4VP2SB3GKOcNUf0VctVJ1DINFjK9HtYWVnQouEXrVeMb3psHXYZzzg9IbT0k/s400/GIVE+UP.jpg" width="400" /></a></td></tr>
<tr><td class="tr-caption" style="text-align: center;"><span style="font-family: inherit; font-size: small; text-align: start;">Slogan al Candidatului la Președinție în Adăpostul Postspectacol</span></td></tr>
</tbody></table>
Economia actuală organizează stări de spirit și coordonează ambiente afective. În această organigramă globală emoţională sunt distribuite şi înregistrate roluri, iar spaţiul psihic este modelat în mod constant şi produs pe banda de asamblare a fabricii post-Fordiste (care și-a început funcționarea la sfârşitul anilor optzeci). Grija, îngrijirea devin mărfuri care se vând pentru profit, conform reglementărilor stricte ale logicii economice. Dacă, aşa cum observa Marx, marfa este categoria ambivalentă, dublă, prin care ceea ce este abstract devine material și invers, având astfel prin funcția ei codificatoare şi versatilă, o putere de circulare universală, incorporând munca moartă a muncitoarei/orului, astăzi marfa include și ceea ce este imaterial, marfa capătă suflet. Putem vorbi, urmându-l pe Steven Shaviro, de un “animism capitalist”. Sufletul devine marfă, iar marfa devine suflet, abstractizează emoții în energii, mișcări ale sufletului deprivate de orice conținut sau referent. Noua economie gestionează deci și compasiunea. Iar compasiunea implică speranţă, speranţă în justiţie; ea implică dorința transformării unui caz particular într-o actualizare a universalității principiului etico-juridic. Însă capitalismul se sprijină azi pe “branding-ul şi marketing-ul nestăvilit chiar şi al celor mai intime aspecte ale experienţei subiective”.(3) Astfel, însăşi speranţa este transformată imediat în marfă, într-o garanţie a faptului că sistemul va continua, astfel încât inegalităţile structurale şi injustiţia generalizată să rămână neclintite. Neoliberalismul este un maşină pentru ingineria speranţei: el reciclează lipsa de speranţă generată de efectele sale nocive într-o nouă speranţă care, la o analiză mai atentă, accelerează în cele din urmă exact negarea acestui optimism serial. Speranța, ca şi compasiunea, este deci deprivată sau golită de obiectul său. Ceea ce se capitalizează este o mișcare afectivă abstractă, o energie în potențial, de-cognitivizată, dar și ținută în afara potențialului disruptiv al afectului neserializat. Trebuie deci să recunoaştem că în noua economie a emoţiilor operează de fapt o <i>compasiune-fără-speranţă</i>, o compasiune goală și o speranță goală, dar ferite de potențialul real al golirii (care ar necesita o discuție mai amplă decât cea din articolul de față). <br />
<br />
Această compasiune-fără-speranţă a fost simțită şi gândită prin puterea unui gest estetico-politic, <i>Adăpostul Postspectacol</i>,(4) un eveniment-intervenție organizat la Bucureşti în 2012 de Ion Dumitrescu și Florin Flueraș în cadrul unui proiectului artistic Postspectacol şi al experimentului politico-performativ Candidatura la Preşedinție realizat de cei doi împreună cu Manuel Pelmuș. În <i>Adăpostul Poporului</i>, aşa cum a mai fost el numit datorită instalării în Casa Poporului, clădire care găzduieşte Parlamentul României şi Muzeul Național de Artă Contemporană (MNAC), sloganurile ‘Renunţă la speranţă’ au creat fundalul pentru un performance colectiv al compasiunii, o intervenție estetică şi în acelaşi timp brutală pe scena artistică şi politică.(5) În Adăpost nu exista nicio iluzie; sau mai degrabă, tot restul părea a fi o iluzie. Spectacolul compasiunii s-a manifestat fără nicio netezire a contradicţiilor sale. Ceea ce s-a performat a fost purul efect de alinare: persoane fără adăpost au fost invitate în Adăpost, oferindu-li-se hrană, îngrijire medicală, cunoaştere, afectivitate şi o voce la pupitrul amenajat special pentru Candidata la Preşedinție. În ‘realitatea’ neoliberală, pentru a anihila orice rezistenţă împotriva exploatării atât a fiinţelor umane cât şi non-umane, marile companii şi organizaţiile supra-democratice folosesc strategii de spălare (whitewashing), printre care lupta împotriva sărăciei, investiţiile în cercetare pentru curăţarea ecosistemul, precum şi reabilitarea comunităţilor defavorizate. În această ‘realitate’, compasiunea şi caritatea devin doar ‘linguriţa de zahăr care te ajută să înghiţi medicamentul’. În <i>Adăpostul Poporului</i> s-a administrat doar ‘zahărul’, doar alinarea, fără ‘medicament’, şi cu toate acestea fără speranţă. Deşi spectacolul situaţional din interiorul Adăpostului a fost lipsit de iluzii, ceea ce s-a accentuat a fost, dimpotrivă, un efect de irealitate: alinarea s-a transformat în alienare, într-o alienare productivă. Era clar că nu există nicio speranţă nici în ‘linguriţa de zahăr’ neoliberală generalizată, nici în cea specifică artei angajate politic. Dar există oare vreo speranţă? <br />
<br />
În spectacolul compasiunii, victimele injustiţiei sunt prinse în capcana etalării suferinţei lor în faţa unui public care trebuie să treacă printr-o transformare psihică pentru a nu-simţi-empatie, pentru a se adapta la cerinţele emoţionale ale neuropoliticii actuale. Spectacolul compasiunii operează tocmai ca o mască pentru lipsa de compasiune, prin care observarea suferinţei altuia este realmente un mod de invidie (<i>in-videre</i>) inadmisibilă, a nu-vedea, şi o iubire voaieuristică a mărturiei durerii celuilalt. De pildă, în “tributurile” din <i>Jocurile foamei</i>(6), spectacolul pare să fie singura scăpare, singura cale de a scăpa de propria viaţă precară: tot ce îți mai rămâne este iți performezi propria ta “viaţă pură” (<i>zoe</i>) pusă în scena socială (<i>bios</i>) şi economică. Imperativul epuizării potenţialului spectacular, de golire a scenei generalizate identificate de Guy Debord, devine o chestiune de transgresare a eticii printr-o estetică aparent contradictorie. Dacă se atinge un grad zero al atenţiei, aceasta ar putea da naştere unei <i>atenţii afective</i> sau unei <i>atenţii ineficiente</i>, care se scurge prin interstiţiile sensibilului, sensibilul devenit chiar mediul prin care operează azi puterea. Această atenţie ineficientă deschide o prăpastie afectivă înăuntrul actualei marketizări a (ne)atenţiei, fiind un punct mort al <i>atenţiei spectaculare</i> – cea din urmă se sprijină pe efectul de <i>priming</i>(7), care conduce vectorii sensibilului către ce este deja norma stabilită și care menţine sistemul în mişcare.(8) Plasându-ne într-o poziţie de auto-fragilizare (9) ‘insensibilă’, facând loc puterii să afectăm și să fim afectați, corupe interstiţiile sensibilului.(10) Poate că această vulnerabilitate (an)estetică ar putea fi rezultatul radicalizării efectelor spectacolului contemporan al suferinţei şi compasiunii. Aceasta s-ar putea transforma apoi într-o vulnerabilitate (an)etică – recunoaşterea reciprocă a unei fragilităţi şi precarităţi împărtaşite ale corp-psyche-ului nostru, atât politic, cât şi ontologic, depăşind şi corupând imperativele etice care acţionează în ecosistemul afectiv prezent. <br />
<br />
Aplicând un efect de amplificare a pasiunii atât anesteziei spectacolului actual al compasiunii, cât şi vulnerabilității noastre în faţa acestuia, crizele actuale de compasiune ar putea radicaliza şi corupe devenirea-spectator într-atât încât aceasta să îşi (mal)trateze propria ficţionalitate pentru a interveni în realitate, creând găuri negre estetico-politice. <i>Adăpostul Postspectacol</i> a deschis o gândire nouă, post-etică, dincolo de moralismul auto-laudativ care mână atât de des gândirea activistă şi arta politică auto-proclamată.<br />
<br />
<b>Compasiune şi distanţă </b><br />
<br />
Există un strat multiplu de distanţă în compasiune. Primul strat este cel care face posibilă compasiunea de la bun început. Este distanţa dintre subiectul şi obiectul compasiunii. Această distanţă presupune o relaţie ierarhică între obiectul compasiunii, care este subiectul suferinţei înseşi, şi subiectul compasiunii, care este şi subiectul gândului despre suferinţă. Compasiunea în sine necesită o relaţie inegală între a gândi o emoţie, care devine apoi o emoţie a gândului (să simţi durerea celorlalţi), şi a simți o emoţie, a o trăi (suferinţa proprie, senzaţia de durere).<br />
<br />
Al doilea strat de distanţă rezultă din enormitatea copleşitoare a spectacolului dureros, care generează un sentiment de nepuţinţă.(12) Scenele în care se arată vulnerabilitate produc o dorinţă de a înăbuşi ataşamentul compasional, şi de a găsi motive de iritare în legătură cu ideea de imagine a suferinţei. Spectacularizarea sărăciei produce o amorţire a sentimentului empatic. Ea produce posibilitatea de a te deconecta, de a fugi de la scena suferinţei, de a refuza angajamentul real cu realitatea durerii. Lipsa de empatie (anihilarea compasiunii), şi <i>apatheia </i>(anihilarea patosului) sunt stări de spirit produse de capitalismul târziu, care devine înainte de toate un sistem de credinţe care modelează emoţiile.<br />
<br />
Al treilea strat de distanţă apare ca urmare a concepţiei carteziene referitoare la relaţia minte-trup, în care propriul corp şi emoţionalitatea sunt privite ca fiind exterioare rațiunii, detaşate şi deci controlabile de mintea suverană. În acest caz, distanţa – care caracterizează, de fapt, paradigma ştiinţifică şi patriarhală post-renascentistă, dominată de oculocentrism – este ceea ce separă corpul de minte. René Descartes acorda prioritate voinţei, judecații şi raţiunii, prin care corpul animalic, nestapânit poate fi îmblânzit şi controlat, în acelaşi fel în care, tot în aceeaşi perioadă, în secolul absolutismului (secolul XVII), statul funcţiona ca centru de comandă pentru a disciplina corpurile aflate în subordinea sa, după cum arată şi scrierile lui Thomas Hobbes. Aşa cum nota Silvia Federici, “[nu motorul cu aburi, şi nici măcar ceasornicul, ci corpul uman a fost prima maşină dezvoltată de capitalism]”.(13) Ca moment istoric, paradigma carteziană coincide cu apariţia capitalismului, fiind simultană cu erodarea comunităţii şi formelor alternative de comunalitate, bazate pe proximitate şi compasiune, opuse alienării şi înstrăinării generate de dominaţia capitalului şi a relaţiilor băneşti.<br />
<br />
Structura telescopică a compasiunii necesită un nou instrument pentru a specula referitor la relaţia sa complexă cu distanţa şi alienarea. Mai mult, trebuie să corupem acest telescop şi să apropiem mai mult decât înăuntru şi să privim mai departe decât în afară. Ceva productiv şi capacitant apare drept rezultat al juxtapunerii paradoxale a excesulului afectiv şi hiperalienării. Dacă ne distanţăm de compasiune pentru a o cunoaşte anestetic, dar simţind-o excesiv în acelaşi timp, am putea reflecta apoi la schimbările de scenariu nou produse. Cu atât mai mult cu cât economia curentă este implicată în automatizarea corpului-psyche prin maşinăriile sale hegemonice care generează scenariul pe care îl urmăm fără să simţim şi afectele care ne mişcă fără să ştim. Corpul-minte este automatizat atât în sensul Foucauldian al disciplinei şi cel Deleuzian al societății controlului – un control care se realizează prin operaţii la distanţă – cât şi în sensul postumanist al prosteticităţii(14), care pune din nou problema distanţei, prin aceea că, co-evoluţia tehnologiei şi a omului necesită externalizarea cogniţiei proprii în instrumentele care îl vor ajuta pe om să stăpânească natura – care relevă mai degrabă un mecanism înşelător al naturii de a se auto-externaliza şi auto-ajuta pe sine însuşi. Prin urmare, acest telescop exagerat şi melodramatic se dovedeşte a fi o unealtă prostetică afectivă pentru crearea de auto-defecţiuni în programarea emoţională şi mentală a corpului-minte.<br />
<br />
<b><i>Corpuri fără loc</i>. Puterea lipsei de adăpost</b><br />
<br />
Pe măsură ce devenim mai precari şi mai lipsiti de adăpost, în urma mişcărilor de deteritorializare ale capitalului, dar şi prin amploarea crizei ecologice planetare, s-a produs o contra-reacţie ce a dat naştere la mişcări populare centrate pe ideea consolidării conceptului de ‘acasă’(15), pe găsirea şi crearea de adăposturi, modalități nefericite de a scăpa de pe terenul fragil al insecurităţii economice şi lipsei-de-viitor (no-futurism). Noile vechi adăposturi (‘acasă’) sunt teritoriile solide, închise (şi opresive) ale naţionalismului, rasismului, homofobiei, specisismului, ale tuturor practicilor care generează comunități bazate pe excludere şi compasiune deteriorată, sau pe politici identitare, fie că sunt legate de naţiune, etnicitate, orientare sexuală, specie, etc. Legătura între conceptele de familie şi ‘acasă’ și apartenenţa la rasa albă, la heteronormativitate şi <i>carnophallogocentrism</i>(16) “este puternică şi lucrează în sensul transformării tuturor acestor trăsături în legături familiale, într-o formă de rudenie rasială care îi recunoaşte pe toţi ceilalţi subiecţi non-albi [şi pe subiecţii LGBTI] ca străini, ca pe 'corpuri fără loc'.”(17) Politica identitară se bazează pe o empatie unidirecţională (excluzând corpurile fără loc), pe compasiunea menţinută între graniţe strict reglementată top-down de hegemonia economică neoliberală, de stat şi de religie. <br />
<br />
În mod similar, instituţionalizarea potenţialului de rezistenţă şi autonomie prin sistemul de ONG-uri face parte de asemenea dintr-un mecanism de căutare a adăpostului (‘acasă’), care acţionează prin diviziune şi disipare. Fiecărei anomalii sociale i se găseşte un adăpost în planurile de finanțare ale organismelor supra-democratice, ale companillor în căutarea tag-ului ‘sustenabilitate’ sau ale guvernelor. Dar puterea nu mai are adăpost, nu mai poate fi localizată spațial decât în mod minimal, ea funcționează ambiental, noua putere este <i>arbitrară</i>.(18) Anomaliile deci circulă şi se re-localizează. Sistemul societății civile ratează confruntarea reală cu însăşi cauza problemelor sociale. Putem vorbi despre o empatie unidirecţională pentru a caracteriza restricțiile afective ale economiei carității, care “[tratează simptomele şi nu sursele]”. Acest sistem al filantropiei raţionalizate algoritmic este încă un mecanism prin care “[o compasiune deteriorată generalizată este instituţionalizată la scară globală]”.(19)<br />
<br />
Pentru artă, adăpost înseamnă instituţia de artă. Există azi o inflaţie de artă cu un conţinut socio-politic, care este în căutare constantă de adăpost, şi care, ca şi sistemul ONG-urilor, nu pune sub semnul întrebării cauzele, ci adresează doar efectele ținute în carantină, neţinând cont de poziţia de pe care critică şi care de multe ori doar se bucură de capitalul simbolic pe care îl acumulează. Atâta timp cât rămâne înăuntrul zonei de confort al instituţiei-adăpost, potenţialul subversiv, disruptiv al acestei arte aşa-zise radicale este uşor de îmblânzit, iar actele sale de reprezentare nu pot scăpa de depolitizare, la fel cum încărcătura sa semiotică nu se poate transforma în acţiune. Poate că arta politică de azi se sprijină prea mult pe o retorică a speranţei, surzind la auzului refrenelor colapsului îngânate în cor de sistemul actual al artei nedespărțite de logica profitului, de politica-fiasco a democraţiei reprezentative occidentale, de efectele bio- si necropoliticiii extinse, şi de catastrofa ecologică care pândește umanitatea.<br />
<br />
Starea de a fi lipsit de adăpost, om al străzii, homeless, este îndeobşte asociată cu refuzul de a munci. Este o poziţie în afara timpului de producţie, iar astăzi nu mai e vorba numai de timpul fabricii sau corporaţiei, ci chiar şi de timpul personal, deoarece productivitatea este acum egală cu viteza de reacţie, cu velocitatea capacităţii de răspuns şi cu capacitatea de a modela constant subiectivitatea. Lipsa de adăpost este pură precaritate (fizică), combinată cu o precaritate sumbră (economică). Este anticiparea distopiei generalizate iminente. O persoană fără adăpost spunea: “Nu am unde să dorm, aşa că noaptea studiez, îmi fac cercetările pe stradă”. Cei deprimaţi nu se pot trezi, cei supra-munciți nu sunt lăsați să doarmă (chimico-economic), iar cei fără adăpost nu pot dormi. O depresie inversă îi caracterizeză pe cei/cele fără adăpost. Ei/ele sunt deşeurile hiperactive ale inundaţiei semiotice neoliberale şi ale revărsării informaţionale. Ei/ele întruchipează neliniştea sumbră şi über-conştiinţa. Această stare forţată de renunţare şi deznădejde le permite să scormonească în timp şi să se conecteze senzorial cu lipsa de viitor care bântuie lumea. În mod interesant, straturile sociale cele mai precare, şi mai ales cei/cele fără adăpost, au fost adesea portretizate în filmele de groază ca fiind cele mai sensibile la forţele întunecate – instabilitatea socială cronică îi face să fie expuşi la posedare – de exemplu în filmul lui John Carpenter din 1987, <i>Prinţul întunericului</i>. <br />
<br />
<table align="center" cellpadding="0" cellspacing="0" class="tr-caption-container" style="margin-left: auto; margin-right: auto; text-align: center;"><tbody>
<tr><td style="text-align: center;"><a href="http://1.bp.blogspot.com/-CQ0d-lHfV_c/Vq-IeeMHALI/AAAAAAAAEmQ/lUecSbZHnvQ/s1600/prince%2Bof%2Bdarkness.jpg" style="margin-left: auto; margin-right: auto;"><img border="0" src="http://1.bp.blogspot.com/-CQ0d-lHfV_c/Vq-IeeMHALI/AAAAAAAAEmQ/lUecSbZHnvQ/s400/prince%2Bof%2Bdarkness.jpg" /></a></td></tr>
<tr><td class="tr-caption" style="text-align: center;"><span style="font-size: x-small;">Prince of Darkness, John Carpenter, 1987</span></td></tr>
</tbody></table>
Lipsa de adăpost devine o stare ameninţătoare, pre-apocaliptică, atât virtual cât şi real. În realitatea ei, ea defineşte <i>corpurile fără loc</i>, aflate la mila aparatului neoliberal al compasiunii. Cu toate acestea, în virtualitatea sa, ‘lipsa de adăpost’ poate deveni o stare de de-subiectivizare continuă, un grad zero al fiinţei, de unde pot să apară noi forme de viaţă. Refuzul ‘adăposturilor’ este legat de refuzul muncii, de acceptarea fragilităţii şi nesiguranţei (care este opusul precarităţii), de starea de a fi posedat de afectul lipsei de speranţă. Chiar şi evadarea din subiectivităţile normative este lipsită de speranţă, întrucât transgresiunea a devenit recent norma. Nu se poate spune, repetând un alt slogan Postspectacol, decât : “Mândru că sunt cenuşiu”. Dacă sclavii transportați din Africa în colonii pe corăbii în condiții atroce au fost identificați de Fred Moten și Stephano Harney, şi de teoreticianul afrofuturismului Kodwo Eshun, drept primii alienați ai modernității, primii răpiți, primele mărfuri care vorbesc, homeleșii pot fi considerate fiinţe antropocenice cenuşii, exponenți ai noului futurism fără planetă, agenţi ai xenozoicului.(20)<br />
<br />
Telescopând prin multiplele adăposturi care aşteaptă restabilizarea noastră după fiecare transgresiune, am putea deci radicaliza operaţiunea <i>de-adăpostire</i> (<i>unhome</i>) la nivelul întregii planete. În pragul crizei ecologice, devine evident că până şi adăpostul tuturor celor cu sau fără de adăpost – Pamântul – o să se scape în curând de ceea ce este uman. Devenind posedaţi de afectul extincţiei iminente şi evadând din securitatea şi succesul promis de toate ‘adăposturile’, ajungem să ne debarasăm de orice dorinţă prezervaţională: poate că vom putea să evadăm chiar din umanitatea noastră. Atunci când corpul se dezorganizează şi se de-conectează de structura sa familiară, obişnuită, atunci când mişcările sale deviază de la tiparele normative prescrise de regulile capitalismului târziu, poate că el (corpul) poate deveni altceva. Poate că ceea ce corpul devine este norma a ceea ce el a fost deja: un corp fără adăpost, străin, extraterestru. Dacă ‘lipsa de adăpost’ la nivel molecular presupune destabilizarea micro-structurilor habituale ale corpului-adăpost monolitic şi autonomizarea lor, la nivel macro, ea poate înlocui chiar monolitul conceptual al înțelegerii umanului ca atribut esențial al corpului pe care îl purtăm.<br />
<br />
<b>Hrănit-simţit</b><br />
<br />
Sistemul ‘Băncilor de alimente’(21) din Marea Britanie pare o profeţie pentru realitatea ce va veni. Persoanelor fără adăpost li se oferă produse de supermarket în curs de expirare, în schimbul sentimentelor de gratitudine pentru miloasa nouă economie şi pentru mărinimia religioasă. Şi în acest caz ajutorul şi compasiunea vin de obicei la pachet cu îndoctrinarea religioasă. Actualul sistem de caritate a înlocuit funcţia fostului stat social, iar schimbarea emoţională în politică a apărut împreună cu economia financiarizată. Managementul compasiunii nu mai este reglementat de politicile publice, ci face parte din strategiile corporatiste şi din sistemul de ONG-uri. Asistenţa socială a ajuns de la a fi un drept, la a fi o oportunitate, dependentă de sentimentul umil şi de viteză. Această schimbare este doar o altă verigă adăugată la lanţul neoliberal al compasiunii deteriorate. Trusturile (the Trusts) gestionează compasiune şi alimente.(22) Hrana pe care o distribuie prin centrele lor (un exemplu este Centrul Speranţa, un alt nume demn de un scenariu distopic) este de fapt restul alimentelor nevândute de supermarketuri până la sfârşitul zilei. Circuitul compasiunii este de asemenea completat de specificitatea condiţiilor de lucru. Îngrijirea standardizată este efectuată de voluntari. Voluntarismul este forma legitimă a compasiunii de azi. El se bazează atât pe o empatie unidirecţională, (promovată de angajatori – fundaţiile, trusturile), cât şi pe o lipsă de empatie (voluntarii fac o muncă fără plată). Fără încredere (trust = încredere şi trust, în engleză, nota trad.), fără speranţă. <br />
<br />
<table align="center" cellpadding="0" cellspacing="0" class="tr-caption-container" style="margin-left: auto; margin-right: auto; text-align: center;"><tbody>
<tr><td style="text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiBYuuuDmAdh0ZceADbE2yJcE_4S_5FVVXklQD9O3arh6GdsDjRIiFC-eU2wOSv-qbmFxGqmE7VkvUUNU01q9YQnX4tggmwXFgSUaqNaRk_4GsnCW42pekhKHa4YWrAcfo8wJBtdCHub7o/s1600/shelter4.jpeg" style="margin-left: auto; margin-right: auto;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiBYuuuDmAdh0ZceADbE2yJcE_4S_5FVVXklQD9O3arh6GdsDjRIiFC-eU2wOSv-qbmFxGqmE7VkvUUNU01q9YQnX4tggmwXFgSUaqNaRk_4GsnCW42pekhKHa4YWrAcfo8wJBtdCHub7o/s400/shelter4.jpeg" /></a></td></tr>
<tr><td class="tr-caption" style="text-align: center;"><span style="font-size: 12.8px;">'Food Bank' în Adăpostul Postspectacol</span></td></tr>
</tbody></table>
A existat o relaţie interesantă între hrană şi afect în Adăpostul Postspectacol. Hrana era dorinţa materializată. Era ceea ce devenea realmente corp, iar emoţiile dau şi ele formă corpurilor. Astfel, la acest nivel, există o similitudine cu cele două acte principale ale producţiei: circulaţia şi distribuţia – hrană şi afect. Ierarhic, hrana a fost mereu subalternă funcţiilor superioare ale corpului-minte. Devine epistemologic necesar să regândim o organizare orizontală a hranei şi afectului. Persoanele fără adăpost care vin de obicei la vernisaje pentru o gustare şi un pahar de vin (așa-numiţii pişcotari), au fost întotdeauna tratate ca inferioare, deoarece ele preferau hrana stărilor de spirit emoţionale, cathartice, pe care se presupune că le stimulează arta. Există un potenţial emancipator în subiectivitatea acestui spectator (întruchipat de persoanele fără adăpost), care nu privilegiază catharsisul faţă de nevoile trupeşti. Într-o societate guvernată de legi economice, politica hranei este îngemănată cu o politică a emoţiilor. Imaterialitatea hranei poate fi încorporată literalmente şi în acelaşi timp, materialitatea afectului este simţită şi ea. Ambele sunt fluxuri care dau formă subiectivităţii şi creează forme de viaţă. Gândirea mediul înconjurător în termeni de dominaţie şi de extracţie – mai ales începând cu agricultura practicată la scară largă – a format subiectivităţile occidentale în jurul fixaţiei asigurării viitorului: recoltele asigurau un exces şi rezerve de hrană, spre deosebire de hrana procurată pe loc, la nevoie, a vânătorului-culegătorului. Acesta este singurul caz al buclei de feedback între politica hranei şi politica emoţiei.<br />
<br />
<table align="center" cellpadding="0" cellspacing="0" class="tr-caption-container" style="margin-left: auto; margin-right: auto; text-align: center;"><tbody>
<tr><td style="text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiht40A-WlOZteHxCjhW2L4BkoW2WycmhBc5wNEZOzYwSeV6a3DfVbhjyNOA-FfagDEK-mpBZsvzRWOa2Jf2RuNgdQdCIjRj5FqqjN_cAJh-KXeN0uNkcRO1elfSwcU85R7KTeTdRpQt8I/s1600/531163_10150763668566859_1496054361_n.jpeg" style="margin-left: auto; margin-right: auto;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiht40A-WlOZteHxCjhW2L4BkoW2WycmhBc5wNEZOzYwSeV6a3DfVbhjyNOA-FfagDEK-mpBZsvzRWOa2Jf2RuNgdQdCIjRj5FqqjN_cAJh-KXeN0uNkcRO1elfSwcU85R7KTeTdRpQt8I/s400/531163_10150763668566859_1496054361_n.jpeg" /></a></td></tr>
<tr><td class="tr-caption" style="text-align: center;"><span style="font-size: 12.8px;">'Food Bank' în Adăpostul Postspectacol</span></td></tr>
</tbody></table>
<b>Spectatorul corupt</b><br />
<i><br /></i>
<i>Pe scenă: publicul-performer/performer-publicul: gărzile, paznicii de la muzeu, dublarea pazei sau paza re-performată (APARAT SECURITY), conducerea şi angajații muzeului, artiştii, persoanele fără adăpost, ONG-urile, filosofii internaționali ai depresiei (Franco Bifo Berardi, Akseli Virtanen), camerele de supraveghere, etc. </i><br />
<br />
Atunci când singurul public este corupt şi nu răspunde aceloraşi reguli de valorizare ca cele stabilite de istoria unei instituţii, cum este muzeul, începe să se desfăşoare un joc solipsistic, sfăşiat de găuri de lipsă de sens. Forme noi de constituire a valorilor de adevăr pot să apară dacă spectatorul se dez-automatizează afectiv şi semiotic față de sistemul de valorizare care face ca arta să fie artă. Poate că a aduce persoane fără adăpost pe post de public este un act de cinism necesar; el sparge autarkeia bulei de artă, şi anihilează obişnuita ceremonie a auto-satisfacţiei (care se produce în cercuri restrânse, auto-lăudând practica artistică de adresare către un public mai larg). Această practică poate fi un joc contemporan parrhesiastic care în sfârşit schimbă felul în care este percepută arta/instituţiile/politica atât de către performeri şi artiști, cât şi de către public. Persoanele fără adăpost par să fie paradigmatice pentru funcţia de spectator subversiv. Ele sunt publicul de nesuportat: amintirea constantă că biopolitica este reală şi că spectacolul s-a furişat înăuntru pentru a ne învăţa cum să ne jucăm rolul afară. Ruptura dintre public şi perfomeri (artişti) te duce cu gândul la faptul că fiecare îşi joacă propriul spectacol, la finalul căruia aplauzele vin pentru altceva decât era intenţionat, lăsându-te dezamagit şi lipsit de sens. În Adăpostul Postspectacol, performance-ul a fost dincolo de feedback, dincolo de apreciere. <br />
<br />
Adăpostul Postspectacol a operat o intervenţie estetică pentru a repune în scenă crizele compasiunii – contradicţiile sale interne. Postspectacol a recunoscut că singurul loc atât pentru a pune în scenă realitatea, cât şi pentru a afirma efectul real al scenei pe care jucăm în fiecare zi ca nişte corpuri în şi fără loc, este un adăpost Fără Speranţă. Adăpostul Poporului a acaparat printr-un hacking conceptual o instituţie publică prin sublinierea promisiunilor sale eşuate, trecute şi prezente, de compasiune şi grijă faţă de oameni: Casa Poporului, care în prezent găzduieşte Parlamentul României. Marea naraţiune a modernităţii româneşti a produs acest concept a unei ‘case’ care nu avea să aparţină niciodată poporului, aşa cum numele ei promitea atât de performativ. În acelaşi timp, actuala democraţie reprezentativă nu a reuşit să satisfacă necesitaţile demos-ului; poporul însuşi a încetat să creadă în ea. De aceea toţi cei invitaţi au putut să joace fără frică pe scena politică ridicată în Adăpost: adresându-te publicului de la tribuna deschisă a Candidatului Prezidenţial, deveneai ceea ce erai deja – însuşi spectacolul. <br />
<br />
<table align="center" cellpadding="0" cellspacing="0" class="tr-caption-container" style="margin-left: auto; margin-right: auto; text-align: center;"><tbody>
<tr><td style="text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEj-1CYG0b89cxbj6I8Qy3zc-EsCtVjVd1euYUSPC_PusTvEqlFWv-4ulXW_ReaOZXATiKCFB8pV-hEbywvwPuX0CYnBwQkxfUzI5YNimKEUWHTKEZcY1jjBVuA1phw-fxYRBJ6YCqrrFeM/s1600/shelter8.jpeg" style="margin-left: auto; margin-right: auto;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEj-1CYG0b89cxbj6I8Qy3zc-EsCtVjVd1euYUSPC_PusTvEqlFWv-4ulXW_ReaOZXATiKCFB8pV-hEbywvwPuX0CYnBwQkxfUzI5YNimKEUWHTKEZcY1jjBVuA1phw-fxYRBJ6YCqrrFeM/s400/shelter8.jpeg" /></a></td></tr>
<tr><td class="tr-caption" style="text-align: center;"><span style="font-size: 12.8px;">Unul din candidații/tele la președinție</span></td></tr>
</tbody></table>
Eliberarea celor fără adăpost din capcana ‘reprezentativității’ şi reprezentării, din a fi prinşi în algoritmul aberant al compasiunii operează o mutaţie în relaţia dintre reprezentare şi injustiţie. Nu există un ‘adăpost’ sigur pentru spectator şi perfomer. Publicul este la fel de fragil ca şi corpurile din performance. Rolurile atribuite în cadrul spectacolului sunt ele însele precare, instabile şi oscilante. Spectatorul-parţial devine performerul-parţial şi viceversa. Nu există un public pur. Ca şi în performance-ul compasiunii, simpla calitatea de spectator generează iluzia unei agenţii, dar există în primul rând iluzia calităţii de spectator care umbreşte orice oscilaţie între agenţia consolatoare şi pasivitatea mult temută. Miza nu este de a vedea un spectacol, ci de a simţi mişcarea, nesiguranţa fiecărui moment, fragilitatea graniţelor şi a rezultatelor posibile. <br />
<br />
A fi spectator corupt (şi pasiv) într-un muzeu este o subminare a codurilor impuse de o astfel de instituţie. Şi pasivitatea a fost mereu asociată cu incapacitatea de a raţiona – demonizată şi deplânsă. Dimpotrivă, eu susţin că tocmai această incapacitate ar trebui considerată ca o anestezie pozitivă : să devii insensibil(ă) te aduce mai aproape de ceea ce de fapt eşti, de proteza inumană pe care o constitui. Poate că această corupţie a sensibilului este reversul revărsării emoţionale a spectacolului exterior la care te racordezi chiar prin propria-ţi neatenţie. Atâta timp cât emoţiile însele sunt introduse în maşinării care le fac ulterior eficiente şi vandabile, automatizand inegalitatea, distorsiunea introdusă de această corupţie afectivă ar putea fi la fel de bine proliferată automat.<br />
<br />
‘Pasiv’ şi ‘pasiune’ au o rădăcină latină comună – passio – care înseamnă ‘suferinţă’. Compasiunea ar putea fi o pasiune comună, o pasiune împărtăşită, o suferinţă resimţită împreună. Sau mai degrabă, înseamnă a deveni posedat şi fără adăpost în comun. “[A fi pasiv înseamnă a se acționa asupra ta, o negaţie (a agenției) deja resimţită ca o suferinţă. Frica de pasivitate este legată de frica de emotivitate, în care slăbiciunea este definită în termenii unei tendinţe de a fi modelat de alţii]”.(23) Afectul nu poate fi incubat în corp, nu există o interioritate bine sigilată: el a început deja să îşi scurgă inumanitatea în, din şi prin uman. Afectivitatea este permeabilă, fluidă – afectul este fără adăpost. Nu există o cameră vidă care să îl izoleze în corp. De aceea, aparatul psihologiei este atât de înşelător. Compasiunea sau altfel spus, co-pasivitatea ar trebui să fie capacitatea împărtăşită de a fi afectat şi posedat. De a fi capabil să co-suferi şi să te menţii în negativitatea şi lipsa de speranţă a acestei suferinţe atât ca spectator-parţial (subiectul compasiunii), cât şi ca performer-parţial (obiectul compasiunii).<br />
<br />
<br />
<span style="font-size: x-small;">1 Acest eseu a fost scris in iunie 2012, fiind modificat parțial în decembrie 2014. <br /><br />2 Franco Bifo Berardi, <i>The Soul at Work: From Alienation to Autonomy</i> [Sufletul în acţiune: De la alienare la autonomie] (Massachussets: The MIT Press, 2009). Merită menţionat ca Franco ‘Bifo’ Beradi a susținut o conferinţă la Bucureşti în 25 aprilie 2012 la MNAC în cadrul proiectului Adăpostul Poporului, care face obiectul acestui articol, invitat de Candidatura la Preşedinție (Ion Dumitrescu, Florin Flueraș și Manuel Pelmuș), împreună cu Biroul de Cercetări Melodramatice (Irina Gheorghe și Alina Popa). <br /><br />3 Vezi Steven Shaviro, [Afect post-cinematic: Despre Grace Jones, Boarding Gate şi Southland Tales] în Film-Philosophy Journal, Vol 14, Nr 1, 2010. <<a href="http://www.film-philosophy.com/index.php/f-p/article/view/220">http://www.film-philosophy.com/index.php/f-p/article/view/220</a>>. <br /><br />4 În <i>Adăpostul Postspectacol </i>sau <i>Adăpostul Poporului</i> deschis între 25 – 29 aprilie 2012 în Casa Poporului în incinta Muzeului Național de Artă Contemporană (MNAC), Candidata la Președinție a oferit persoanelor fără adăpost hrană şi îngrijiri medicale, şi o voce în alegerile prezidenţiale. Casa Poporului a fost practic redată, prin acest gest, poporului, ea fiind acum claustrată între parantezele grele ale unor ziduri duble, cele ale Parlamentului şi cele ale artei contemporane <<a href="http://candidaturapresedintie.blogspot.de/2012/04/candidatul-la-presedintie-va.html">http://candidaturapresedintie.blogspot.de/2012/04/candidatul-la-presedintie-va.html</a>>. <br /><br />5 <i>Adăpostul Postspectacol</i> a fost organizat într-un loc cu valenţe atât artistice cât şi politice, în Casa Poporului, construită de Ceauşescu şi neterminată niciodată în întregime (după revoluţia din 1989), a cărei aripă de vest a fost transformată în Muzeul Naţional de Artă Contemporană (MNAC) în 2004. <br /><br />6 <i>Jocurile foamei</i> este un film SF din 2012, regizat de Gary Ross, după romanul omonim al lui Suzanne Collins. “Povestea se desfăşoară înntr-un viitor distopic post-apocaliptic, în naţiunea numită Panem, în care 12 băieţi şi 12 fete trebuie să participle la Jocurile Foamei – un eveniment annual televizat în care sunt necesare “tributuri” pentru a lupta până la moarte, până când rămâne un singur învingător.” (sursa : Wikipedia). <br /><br />7 Vezi <a href="http://en.wikipedia.org/wiki/Priming_%2528psychology%2529">http://en.wikipedia.org/wiki/Priming_%28psychology%29</a>, Priming este definit în psihologie ca un efect implicit al memoriei, prin care expunerea la un stimul influenţează răspunsul la alt stimul. <br /><br />8 Această diferenţă dintre atenţia afectivă şi cea de spectacol mi-a fost semnalată de Florin Flueraș. <br /><br />9 Termen folosit de Bracha Ettinger într-o conferinţă la Future Art Base (Helsinki) în 2012. În accepţiunea lui Ettinger, auto-fragilizarea implică dispersarea şi pierderea sinelui, a deveni sub-subiectiv. Conceptul este astfel opus hipersensibilităţii. <br /><br />10 “O persoană este mai întâi de toate o esenţă singular, adică un grad de putere. Acestei esenţe îi corespunde o relaţie caracteristică, şi o anume capacitate de a fi afectată corespunde acestui grad de putere. Mai mult, această relaţie are părţi subsumate ; această capacitate de a fi afectat este în mod necesar umplută de afecţiuni” în Gilles Deleuze, <i>Spinoza: Practical Philosophy</i> [Spinoza: Filosofie practică], trad. Robert Hurley (San Francisco: City Lights Books, 1988), p. 27. <br /><br />11 Vezi Lauren Berlant (Ed.), Compassion: The Culture and Politics of an Emotion [Compasiune, Cultura şi politica unei emoţii] (New York şi Londra: Routledge, 2004), p. 20. <br /><br />12 “Cetăţeni ai modernităţii, consumatori ai violenţei ca spectacol, adepţi ai proximităţii fără risc, sunt şcoliţi să fie cinici faţă de posibilitatea sincerităţii. Unii oameni ar face orice ca să se abţină să fie mişcaţi”, în Susan Sontag, <i>Regarding the Pain of Others</i> [Privind durerea celorlalţi] (New York: Farrar, Straus şi Giroux, 2002), p. 86. <br /><br />13 Silvia Federici, <i>The Caliban and the Witch</i> [Caliban şi vrăjitoarea] (New York: Autonomedia, 2004) p. 146. <br /><br />14 Prosteticitate “[în sensul întruchipării şi înglobării fiinţei umane nu doar în lumea ei biologică, ci şi în cea tehnologică, coevoluţia prostetică a animalului uman cu tehnicitatea instrumentelor şi a mecanismelor arhivale externe (cum ar fi limbajul şi cultura)]”, în Cary Wolfe, <i>What is Posthumanism?</i> [Ce este postumanismul?] (Minneapolis Londra: University of Minnesota Press, 2010), p. xv. <br /><br />15 “Bun venit acasă!” a fost una dintre cele mai repetate lozinci ale lui Mihail Neamțu, pe care acesta a folosit-o propagandistic în discursul său împotriva Partidului Social Democrat de guvernământ, în timpul demonstraţiei oficiale a dreptei la începutul lui iulie 2012. El se referea la naționaliştii români vii, morţi şi ‘nenăscuţi’ care sunt împotriva ideii emigrării. Neamțu este o figură importantă a partidului de centru dreapta (activ în anul scrierii acestui articol, 2012) din România, şi un promoter asiduu al doctrine neoliberale. <br /><br />16 În perioadele de epidemie cu boala vacii nebune, în ţări precum Marea Britanie în anii optzeci şi nouăzeci, şi Canada în anii 2000, a existat un puternic discurs naţionalist legat de consumul de carne de vită. Aşa cum consemnează Nicole Shukin, au “existat manifestări publice dramatice de gătit, servit şi consum de carne de vită canadiană, pe modelul unui angajament metabolic faţă de sănătatea şi ‘carnophallogocentrismul’ naţiunii, prin manifestări patriotice de consum de carne. Nu numai că puritatea cărnii unei naţiuni este reprezentativă, la un nivel profund afectiv, în privinţa economiei sale domestice; carnea înglobează şi investiţii ideologice în virilitatea masculinistă şi în puritatea rasială a organismului naţional.” în Nicole Shukin, <i>Animal Capital Rendering Life in Biopolitical Times</i> [Capitalul animal redând viaţa în timpuri biopolitice] (Minneapolis: University of Minnesota Press, 2009), p. 227. Carnophallogocentrism este un termen inventat de Jacques Derrida pentru a se referi la dimensiunile sacrificiale (carno), masculiniste (phallo) și centrate pe limbaj (logo) ale subiectivităţii clasice. <br /><br />17 Sara Ahmed,<i> The Cultural Politics of Emotion</i> [Politica culturală a emoţiei] (Edinburgh: Edinburgh University Press, 2004), p. 2. <br /><br />18 <i>Puterea arbitrară</i> este un concept dezvoltat de filozoful şi economistul finlandez, Akseli Virtanen. <br /><br />19 Vezi Gary Olson, <i>Empathy and Neuropolitics: This is your brain on neoliberal culture. Any questions?</i> [Empatie şi neuropolitică: Asta spune creierul tău despre cultura neoliberală. Întrebări?], <<a href="http://home.moravian.edu/public/polsci/pdfs/EmpathyAnd%20Neuropolitics.pdf">http://home.moravian.edu/public/polsci/pdfs/EmpathyAnd%20Neuropolitics.pdf</a>>. <br /><br />20 vezi Ştefan Tiron, <i>Manifestul Xenoizoicului </i>(manuscris nepublicat). <br /><br />21 Vezi Amelia Gentleman, <i>Food Banks: A Life on Handouts</i> [Băncile de alimente: O viaţă din pomeni], consultat din <<a href="http://www.theguardian.com/%20society/%202012/%20jul/18/%20food-banks-on-hand-outs">http://www.theguardian.com/ society/ 2012/ jul/18/ food-banks-on-hand-outs</a>> în 18.07.2012. <br /><br />22 Deşi este un nume demn de un roman distopic, acestea sunt fundaţii care administrează Băncile de alimente. <br /><br />23 Sara Ahmed, <i>The Cultural Politics of Emotion</i>, p. 2. </span></div>
</div>
ffluerashttp://www.blogger.com/profile/02737309807104910678noreply@blogger.comtag:blogger.com,1999:blog-4307255475730378970.post-45118269695878825702015-10-14T02:05:00.001-07:002015-10-14T02:05:46.536-07:00Losership & Dead Thinking<div xmlns='http://www.w3.org/1999/xhtml'>o discuție între Ion Dumitrescu și Florin Flueraș, la MNAC, 15 Oct, 19:00<br/>
<br/>
<i>He has no power. He achieves nothing. He has no reputation - The Perfect Man</i>, Chuang Tzu<br/>
<br/>
În monotonia ce se așterne după alegeri, mai precis după ce a pierdut premeditat alegerile, Candidatul la Preșendinție încearcă să meargă și mai departe. Să intre pe un teritoriu post-speranță unde mai degrabă trebuie sa ne pregătim să ne alăturăm senini majorității pierzătoare decât elitei câștigătoare.<br/>
<br/>
Cei doi experți vor introduce sumar conceptele de “losership” și “dead thinking” după care vor continua cu o discuție în jurul avantajelor și dezavantajelor goanei după succes în lumina noului orizont al pierzaniei. Ca studiu de caz se vor concentra pe reușitele și eșecurile mediului artistic și al industriilor creative în general. Vor analiza în ce situații se poate aplica “gândirea sănătoasă” și în ce situații e binevenită și contra-productivă o gândire moartă. <br/>
<br/>
Follow <a href='https://twitter.com/hashtag/losership'><b>#losership</b></a> and <a href='https://twitter.com/hashtag/deadthinking'><b>#deadthinking</b></a></div>ffluerashttp://www.blogger.com/profile/02737309807104910678noreply@blogger.comtag:blogger.com,1999:blog-4307255475730378970.post-30718430551813695192015-10-08T00:53:00.001-07:002016-02-01T07:16:39.072-08:000-0<div dir="ltr" style="text-align: left;" trbidi="on">
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="http://4.bp.blogspot.com/-uTJBKPV4HVw/TaNvshO5X1I/AAAAAAAAAM4/Riou3vlOIsw/s1600/FlorinFlueras-AnnavKooij-0183.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" height="267" src="http://4.bp.blogspot.com/-uTJBKPV4HVw/TaNvshO5X1I/AAAAAAAAAM4/Riou3vlOIsw/s400/FlorinFlueras-AnnavKooij-0183.jpg" width="400" /></a></div>
<br />
<b><br /></b>
<b>1-1</b><br />
<br />
Prin vara lui 2006, eram într-o rezidență în Azuga împreună cu alți patru "tineri artiști" și lucram fiecare la propriul performance. Florin Fieroiu era "coach" (în dans se folosea termenul ăsta pentru cineva cu mai multă experiență, care te asistă în procesul de lucru). Dacă tot eram în sala de sport, înainte să începem orice activitate, jucam puțin fotbal cu antrenorul meu artistic și cu Ionuț, un alt artist din proiect Când oficial s-a trecut la partea de lucru la performance am continuat cu fotbalul. Chiar dacă aveam același tip de acțiuni, luate din repertoriul de fotbal, ceea ce se întâmpla nu mai avea nici o legătură cu meciul de dinainte. O atenție coregrafică preluase controlul asupra propriului corp și asupra celor ce priveau noul tip de "spectacol". Comportamentele, mișcările, deveniseră dintr-o dată semnificative și la un nivel mai abstract. Părea să existe două tipuri de atenție complet diferite pentru cele două tipuri de activități. În lunile ce au urmat am observat unele similitudini între cele două lumi: <br />
<br />
La fel ca în performance și în artă în general, în fotbal există fani pentru cel puțin două tipuri de experiențe estetice: <br />
Pe de o parte există un "fotbal frumos", un fotbal ce se bazează pe o anumită cursivitate a acțiunii, pe virtuozitatea jucătorilor, pe cum "sunt desenate pasele", pe o anumită compoziție și așezare în teren, un fotbal de expresie, în care talentul fotbalistic e exprimat și apreciat. Pe de altă parte există un fotbal mai conceptual, în care se apreciază concepția de joc, strategia, planul tactic, inspirația antrenorului sau a vreunui jucător cu "viziune de joc". Acesta poate fi, după cum spun comentatorii, un "joc urât dar care dă rezultate". Și poate ar mai exista o perspectivă estetică, în care accentul se pune pe procesul de lucru, pe dinamica de echipă, pe cât de "închegat e jocul". De remarcat că modul de lucru pentru a face ca "jocul să se lege" poate fi ceva foarte familiar pentru un anumit tip de performance contemporan: planul de joc, schemele, diagramele sunt încorporate prin zeci de repetiții până devin deprinderi. <br />
<br />
La fel cum există un imaginar fotbalistic exista și un imaginar al performance-ului acelei vremi, un gen de prezență, de atenție și atmosferă ce erau specifice dansului conceptual ce încă era în expansiune în acea perioadă. Cu insesizabile schimbări în atitudine sau în prezență se putea naviga de la "lumea dansului" la "universul fotbalistic" și înapoi. Cu mijloace minimale se puteau invoca, suprapune, combina și relaționa în diferite feluri cele două lumi. Și se puteau percepe una prin prisma celeilalte. În termeni coregrafici fotbalul e un fel de improvizație cu constrângeri stricte, și cu un anumit "material de mișcare", cum ar fi schemele de joc, la care se poate apela în anumite situații. Acum mai rămâne de văzut ce e performance-ul, sau arta în general, în termeni fotbalistici. <br />
<br />
<b>0-0</b> <br />
<br />
Anul trecut eram în HKW Berlin pentru un proiect, când într-o seară au început să se adune mii de oameni cu steaguri, pictați pe față, etc. Veniseră să vadă la cele câteva ecrane instalate prin clădire semifinala campionatului mondial: Germania - Brazilia. Atmosfera era ca pe stadion și totul mergea cum nu se poate mai bine pentru ei, 1, 2, 3, 4-0 pentru Germania. Era un rezultat extraordinar pentru o astfel de întâlnire. Dar, pe măsură ce scorul creștea 5,6,7-0 o atmosferă puțin ciudată se instalase în imensa sală de la HKW. Era ceva în ce se întâmpla ce părea să inhibe reacțiile normale de bucurie, ceva din neobișnuitul situației nu permitea răspunsul firesc pentru o victorie în semifinalele campionatului mondial. Se pare că în mod paradoxal un 3-0 ar fi fost mai bun decât un 7-0. 7-0 părea că se apropie periculos de o suspendare a unui anumit tip de normalitate necesară "spectacolului fotbalistic". <br />
<br />
Când e vorba de extraordinare suspendări ale normalității se pare că biliardul e sportul în care lucrurile se pot împinge cel mai departe, cel puțin în filozofie. După ce Hume tatonase deja terenul, Meillasoux vorbește despre un joc de biliard în care ciocnirile dintre bile încetează să mai urmeze legile fizicii, pentru că nu există nicio necesitate ca acestea să existe în forma în care sunt sau să rămână neschimbate. Există doar o obișnuință de a ne aștepta ca lucrurile să continue la fel. Contingența fiind singura lege universală legile fizicii se pot schimba dintr-o dată. Astfel e foarte posibil ca, într-o bună zi, într-un joc de biliard când se ciocnesc două bile să înceapă să plutească ambele sau să dispară sau să se contopească una într-alta, etc. <br />
<br />
Legile fizicii sunt determinante în fotbal dar, până la schimbarea acestora, și simple schimbări de comportament pot fi greu de imaginat. Cum ar fi ca la un moment dat al unui meci "cu mare miză" toți jucătorii împreună cu antrenorii și arbitrii să se apuce să sape o groapă în mijlocul terenului. Sau cum ar fi ca într-un meci a doua repriză să fie o încercare de repetare a primei reprize, jucătorii și arbitrii să fie dintr-o dată prinși într-un joc de reconstituire, de reluare de la "minutul zero al partidei". Poate câțiva dintre noi mai ciudați am aprecia asa ceva, dar în general astfel de acțiuni din partea echipei favorite nu ar fi iubite. Până la urmă totuși ne așteptăm ca regulile să fie respectate pentru "ca jocul șă se poată desfășura în condiții normale." <br />
<br />
Continuitate, consistență, stabilitate, sunt valori importante pentru ca meciul să se poată desfășura în bune condiții. Și asta nu e rău, câteodată tocmai de aia mergem pe stadion sau la vreun blockbuster pentru că știm exact ce primim. Nu vrem tot timpul să fim destabilizați. E bine ca lucrurile să rămână în zona surprizelor confortabile, gen 4-0, altfel ordinea, fundația de conformitate se surpă, și vrem "să ne putem bucura de joc". "Mingea e rotundă, orice se poate întâmpla", dar nu e chiar așa, și de aia ne uităm la fotbal, că promite această aparență că orice se poate întâmpla dar defapt nimic nu se întâmplă: câștigă o echipă sau cealaltă sau e egal, cam asta e. <br />
<br />
E ca atunci când mergi la teatru și știi că o să vezi invariabil oameni care pun în scenă scenarii, de multe ori aceleiași și aceleași la nesfârșit. În dansul contemporan până recent era firesc să vii la spectacol și să nu știi la ce să te aștepți, exista o obsesie de a confrunta așteptările, expectanțele. Obsesia era și a artei contemporane în general, Kosuth spunea că experiența estetică se întâmplă când lucrurile sunt împinse în zone ce în prealabil sunt percepute ca fiind neartistice, când se iese din limitele a ce poate fi recunoscut drept artă. Dar între timp lucrurile s-au schimbat, logica surprizei limitate a cuprins toate domeniile artei. Cum spuneam și în cazul fotbalului, asta nu e neapărat rău, doar că asta e tot ce există - totul e fotbal. Dar, cine știe, poate e mai bine așa, pentru că într-un final "spectacolul are de câștigat." <br />
<br />
<a href="https://lh3.googleusercontent.com/-tMV0lTG-qmI/VhYhCQtFUoI/AAAAAAAAD2E/dNukXF6X9FI/s2560/1444290826399.jpeg" onblur="try {parent.deselectBloggerImageGracefully();} catch(e) {}"></a><a href="http://3.bp.blogspot.com/-rEMzo-tehBo/TaNvt1uLO7I/AAAAAAAAAM4/DEw_-gbK4Jk/s1600/P1020194.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em; text-align: center;"><img border="0" height="300" src="http://3.bp.blogspot.com/-rEMzo-tehBo/TaNvt1uLO7I/AAAAAAAAAM4/DEw_-gbK4Jk/s400/P1020194.jpg" width="400" /></a><br />
<br />
<a href="https://lh3.googleusercontent.com/-1kSssiZ-bVc/VhYiHNAh4VI/AAAAAAAAD2Q/Y6dNK06TstU/s2560/1444291102047.jpeg" onblur="try {parent.deselectBloggerImageGracefully();} catch(e) {}"></a><a href="http://2.bp.blogspot.com/-UIKdVJnFH30/TaNvvOiwKjI/AAAAAAAAAM4/vtY2CGIi9sE/s1600/P1020211.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em; text-align: center;"><img border="0" height="300" src="http://2.bp.blogspot.com/-UIKdVJnFH30/TaNvvOiwKjI/AAAAAAAAAM4/vtY2CGIi9sE/s400/P1020211.jpg" width="400" /></a><br />
<br />
<a href="https://lh3.googleusercontent.com/-7e_99IHgNK8/VhYiHg5wBgI/AAAAAAAAD2U/0YKaaBcKcVE/s2560/1444291104041.jpeg" onblur="try {parent.deselectBloggerImageGracefully();} catch(e) {}"></a><a href="http://3.bp.blogspot.com/-mDOaX2AYm5c/TaNvusvdVAI/AAAAAAAAAM4/0BTgO8fI9L0/s1600/P1020200.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em; text-align: center;"><img border="0" height="300" src="http://3.bp.blogspot.com/-mDOaX2AYm5c/TaNvusvdVAI/AAAAAAAAAM4/0BTgO8fI9L0/s400/P1020200.jpg" width="400" /></a></div>
ffluerashttp://www.blogger.com/profile/02737309807104910678noreply@blogger.comtag:blogger.com,1999:blog-4307255475730378970.post-48956834300454502332015-09-26T06:26:00.002-07:002016-02-01T07:25:05.034-08:00Ce tip de subiectivitate produce Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografie?<div dir="ltr" style="text-align: left;" trbidi="on">
<style>
<!--
/* Font Definitions */
@font-face
{font-family:"MS 明朝";
mso-font-charset:78;
mso-generic-font-family:auto;
mso-font-pitch:variable;
mso-font-signature:-536870145 1791491579 18 0 131231 0;}
@font-face
{font-family:"Cambria Math";
panose-1:2 4 5 3 5 4 6 3 2 4;
mso-font-charset:0;
mso-generic-font-family:auto;
mso-font-pitch:variable;
mso-font-signature:-536870145 1107305727 0 0 415 0;}
@font-face
{font-family:Cambria;
panose-1:2 4 5 3 5 4 6 3 2 4;
mso-font-charset:0;
mso-generic-font-family:auto;
mso-font-pitch:variable;
mso-font-signature:-536870145 1073743103 0 0 415 0;}
/* Style Definitions */
p.MsoNormal, li.MsoNormal, div.MsoNormal
{mso-style-unhide:no;
mso-style-qformat:yes;
mso-style-parent:"";
margin:0cm;
margin-bottom:.0001pt;
mso-pagination:widow-orphan;
font-size:12.0pt;
font-family:Cambria;
mso-ascii-font-family:Cambria;
mso-ascii-theme-font:minor-latin;
mso-fareast-font-family:"MS 明朝";
mso-fareast-theme-font:minor-fareast;
mso-hansi-font-family:Cambria;
mso-hansi-theme-font:minor-latin;
mso-bidi-font-family:"Times New Roman";
mso-bidi-theme-font:minor-bidi;}
p.MsoHeader, li.MsoHeader, div.MsoHeader
{mso-style-priority:99;
mso-style-link:"Header Char";
margin:0cm;
margin-bottom:.0001pt;
mso-pagination:widow-orphan;
tab-stops:center 216.0pt right 432.0pt;
font-size:12.0pt;
font-family:Cambria;
mso-ascii-font-family:Cambria;
mso-ascii-theme-font:minor-latin;
mso-fareast-font-family:"MS 明朝";
mso-fareast-theme-font:minor-fareast;
mso-hansi-font-family:Cambria;
mso-hansi-theme-font:minor-latin;
mso-bidi-font-family:"Times New Roman";
mso-bidi-theme-font:minor-bidi;}
p.MsoFooter, li.MsoFooter, div.MsoFooter
{mso-style-priority:99;
mso-style-link:"Footer Char";
margin:0cm;
margin-bottom:.0001pt;
mso-pagination:widow-orphan;
tab-stops:center 216.0pt right 432.0pt;
font-size:12.0pt;
font-family:Cambria;
mso-ascii-font-family:Cambria;
mso-ascii-theme-font:minor-latin;
mso-fareast-font-family:"MS 明朝";
mso-fareast-theme-font:minor-fareast;
mso-hansi-font-family:Cambria;
mso-hansi-theme-font:minor-latin;
mso-bidi-font-family:"Times New Roman";
mso-bidi-theme-font:minor-bidi;}
span.HeaderChar
{mso-style-name:"Header Char";
mso-style-priority:99;
mso-style-unhide:no;
mso-style-locked:yes;
mso-style-link:Header;}
span.FooterChar
{mso-style-name:"Footer Char";
mso-style-priority:99;
mso-style-unhide:no;
mso-style-locked:yes;
mso-style-link:Footer;}
.MsoChpDefault
{mso-style-type:export-only;
mso-default-props:yes;
font-family:Cambria;
mso-ascii-font-family:Cambria;
mso-ascii-theme-font:minor-latin;
mso-fareast-font-family:"MS 明朝";
mso-fareast-theme-font:minor-fareast;
mso-hansi-font-family:Cambria;
mso-hansi-theme-font:minor-latin;
mso-bidi-font-family:"Times New Roman";
mso-bidi-theme-font:minor-bidi;}
@page WordSection1
{size:595.0pt 842.0pt;
margin:72.0pt 90.0pt 72.0pt 90.0pt;
mso-header-margin:35.4pt;
mso-footer-margin:35.4pt;
mso-paper-source:0;}
div.WordSection1
{page:WordSection1;}
-->
</style>
<br />
<i>Candidatul la Președinție pune telescopul post-critic speculativ pe una dintre universitățile de artă ale Bucureștiului. </i><br /><br />Punctul de plecare pentru această analiză a fost participarea la protestul "sit-in" de la UNATC din mai anul curent. Dar nu protestul în sine m-a stârnit ci mai degrabă atmosfera, ambianța instituției pe care am reîntâlnit-o și mai ales câteva întâmplări simptomatice pentru a tip de subiectivitate pe care-l recunoșteam de când eram student dar părea acutizat, se amplificase până la distorsiune.<br /><br />Studenții UNATC compuneau maximum 30% dintre cei prezenți pentru protest. În prima fază a sit-in-ului s-a stat în curtea facultății unde la un moment dat a aparut un grup compact de alți studenti (vreo 10) chitiți sa pornească o contra-demonstrație. Au început să strige la unison "Zamfirescu, Zamfirescu!". Ieșiseră să-și protejeze profesorul. Unii aveau spray-uri cu care au acoperit repede graff-urile care-l vizau pe Florin Zamfirescu sau facultatea.<br /><br />Poate aceeași studenți, odată ce sit-in-ul s-a mutat înauntru în fața Rectoratului, au încercat să întrerupă de pe scară discuțiile și pe cei care protestau cu alte sloganuri contra-reformiste. La un moment dat cineva a chemat chiar poliția.<br /><br />Mulți din studenții și studentele care treceau pe la etajul 1 si care aveau treabă la rectorat sau la secretariat vedeau în aceasta manifestare doar un obstacol in drumul lor. O studentă suparată pufnea în spatele meu" am treabă, trebuie să-mi termin filmul și nu pot să trec", profund preocupată se plângea constant. Cand i-am zis ca poate aștepta 10 minute și ca poate mai există si alte lucruri importante mi-a raspund ofuscată că "bursa Erasmus nu poate să aștepte".<br /><a name='more'></a><br /><b>Subiectivitate </b><br /><br />Folosesc noțiunea de subiectivitate în sensul unui amalgam de dorințe, năzuințe, a unui orizont proiectat. Mă refer la reactivitatea studentului în situații instituționale tensionate sau la relația lui cu autoritatea, la capacitatea sau incapacitatea de integrare în pachetul de aspirații oferit de societate. Pe scurt, voi vorbi despre ecologia politico-afectivă a subiectului. <br /><br />"Subiectivitate" în accepțiunea asta vine pe filiera conceptului dezvoltat de Felix Guattari dar folosesc termenul și în sensul de "suflet" așa cum elaborează Franco "Bifo" Berardi în cartea sa "The soul at work". Deci o altă sub-întrebare ar suna, ce fel de suflet dezvoltă UNATC?<br /><br /><b>Trebuie plonjat direct în subiect. </b><br /><br />Prin pereții fortăreței facultății de teatru intră muzica de afară a societății capitaliste orientată spre spectacol și competiție. Izolarea n-a funcționat, standardizarea educației superioare la nivel european a atins si UNATC. <br /><br />S-a ajuns la un fel de Taylorism al producției subiectivității unui student.<br />Mitul conform căruia "umanioarele" si facultățile de artă funcționează pe alte principii a fost dezasamblat treptat de necesitățile pieței. Artiștii nu mai fac figură aparte. Cine se ocupă cu spectacolul e inerent și într-o competiție, instituțiile de învățământ superior artistic se contractă, intră în convulsiile prefacerii de piață oarecum în tandem cu mediul autohton. Schemele care vizează eficientizarea maximă a producției au început să dea roade, sunt mai mulți absolvenți UNATC ca niciodată.<br /><br />În shimb teogoniile au ramas intacte, marea tradiție a teatrului românesc pulsează sub noua piele de Bologna.<br /><br />Prin urmare avem doua universuri pe care UNATC a fost silit să le armonizeze. Izvorul artistic al școlii prezervat de decenii, "teatrul mare", "teatrul adevărat", în fapt realismul-psihologic manierizat la maxim al regiei de teatru si al artei actorului peste care s-a adăugat spiritul antreprenorial al câstigătorului, al bursierului, inteligența precisă care conduce la o carieră fără defecte.<br /><br />Ca peste tot în instituțiile care se ocupă cu producția de subiectivitate, cu crearea noului om nou, si din UNATC ies la rampă diverși hibrizi, o teratologie aparte. Observăm amestecuri nocive între spiritul învingător, "creativ" capitalist si cel retrogad/conservator al vechiului modus vivendi pre-89 plin de tăceri și raporturi clare de putere. <br /><br />În facultatea de teatru parcă nu era niciodata timp pentru prezent, pentru istoria recentă, pentru dezbaterea contemporană. Păream pierduți pe o planetă illo tempore, unde totul se desfășura în paralel cu dinamica inter sau externațională. Nimic nu putea să te abată de la canon, de la programa școlară. Prezentul irumpea doar prin gândirea de piață pe care studenții o încorporau rapid prin expunerea la competitia din teatre, televiziuni, sau prin precaritatea ce deja se anunța (goana după reclame, "ciubucuri" etc.).<br /><br />În perioada când am fost și eu student erau puține (if any) ateliere cu profesori invitați din afara facultății, puține conferinte teoretice, orice contact cu exteriorul trebuia coordonat cu precauție pentru a nu fisura fundația facultății. Orice influență venită pe alte căi decat cele din interiorul UNATC trebuia considerată cu mare atenție, se ținea foarte mult la "identitatea facultății". <br /><br />Din aceleași rațiunea gândirea critică nu a fost favorizată, nici măcar cea de prim nivel (critica instituțională), practic eu nu-mi aduc aminte vreun profesor să pomenească nici măcar o dată această sintagmă. Astăzi e anunțată formal în synopsisul admiterii. Face parte clar din jargonul de nouă generație, "gândire critică" e o noțiune ce nu provoca pe vremuri nici o cută pe fața facultății de teatru. Dar după cele întâmplate anul acesta la UNTAC nici azi nu pare să fie pusă la lucru.<br /><br /><b>Despre multiple moduri de a fi politic </b><br /><br />Deși nu sunt adeptul angajării artistice precis ideologice nu cred ca azi te poți ocupa de producție artistică fără să traversezi chiar și pe diagonală continentele ideologice. De altfel în România bruma de creații artistice angajate politic a funcționat oarecum la primul nivel. O generație de regizori din jurul "Drama Acum" au scos subiecte din socialul imediat (nedreptățiții, marginalii, rasismul, problemele de gen etc.), au extras "conflicte" direct din lumea "de afară" și le-au pus dramatic pe scenă sau în orice black-box. Dar chiar și asta s-a întamplat foarte greu, "controversat", în facultate ducându-se o luptă deja anacronică între adepții teatrului pur, realist-psihologic (aparent neutru), și cei angajați politic, care tratau probleme de stînga (sub oblăduirea lui Nicolae Mandea). Astfel o piesă precum "Stop the Tempo" a Gianinei Cărbunariu a fost în acest mediu radicală, căci a însemnat o distanțare clară de atmosfera UNATC. <br /><br />Din perspectiva unei distanțări schimbarea de paradigmă în jurul CNDB părea realmente dintr-o altă galaxie. CNDB a trezit xeno-spaime cel puțin în secția de coregrafie. <br /><br />Poate astăzi norma lumii artistice din afara facultății pretinde să te ocupi de "social", de problemele urgente ale societății, să fii conectat permanent la derapajele celor care dețin puterea vizibilă, să reacționezi la nedreptate prin arta ta. De multe ori am senzația ca în UNATC nu s-a consumat nici măcar această "fază", ca să nu vorbim de o atitudine sau gândire politică mai speculativă care să chestioneze formele de reprezentare în sine, să le dezmembreze și să le recupleze la alte genealogii. <br /><br />Parcă nici un regizor n-a îndrăznit să provoace, să desfacă radical mecanismul spectacolului. Poate mai mult ca "textul", structura modului de reprezentare constituie soclul teatrului românesc. A fi politic în contextul UNATC, la un nivel mai subtil dar poate mult mai eficient, înseamnă să subminezi modul dominant în care se gândește construcția unei piese, în acest sens să destabilizezi însăși programa universitară, să desființezi premizele-axiome ale "creației". Conținutul, textele, s-au mai schimbat în timp, dar coordonatele formale și aparatul clasic al spectacolului au ramas ne-actualizate, intacte, imobile. Gesturile radicale performative n-au fost sprijinite, mai degrabă au fost expediate superior ca "experimente", "non-dans", "conceptual" în sens peiorativ. <br /><br />În concluzie pare că "textul", scenariile, poți să le schimbi dar aparatul, mașinăria, nu.<br /><br /><div>
Facultatea, prin spectacolele/examen pe care le-a produs, pare că nu s-a privit niciodată pe sine.<br /><br />Să-ți iei propria disclipină in vizor, sa te deconstruiesti, au fost și sunt încă drumuri puțin bătute de regizorii și coregrafii formați de UNATC. În ce privește activismul, implicațiile politice sau acțiunile de rezistență instituțională, au fost puține, obscure. Nu stiu de spectacole manifest queer sau gay. Acest prim nivel vital pentru dezmorțirea deontologic-politică era (și pare că este în continuare) cvasi-inexistent. </div>
<div>
<br />Din exterior partitura UNATC pare scrisă într-o cheie de dreapta. <br /><b><br />Observații din interiorul facultății de teatru</b><br /><br />Teatru-dans a fost singurul "experiment" aprobat care a făcut carieră în secția de coregrafie și nu numai, în fapt genul venind pe filiera expresionistă germană (Mary Wigman, Kurt Joos) și consacrat deja în anii 70 de marile doamne al coregrafiei, Pina Bausch, Suzane Linke etc. Teatru-dans avea toate ingredientele înscrise în galeria de valori a facultății de teatru. Pe la mai toate examenele secției de coregrafie vedeai actori contorsionându-se în fraze de mișcare, ținând monologuri intense, cot la cot cu dansatorii/coregrafi ce reușeau să "experimenteze" ținându-se totuși cu dinții de programa școlară: scenariu (întotdeuna inspirat de un "text", niciodată de un context), muzică, fraze de mișcare, orchestratie de miscare în doi sau trei dansatori, intrigă, conflict/dramatism, mitologie/supra-realism, deznodământ afectiv/poetic.<br /><br />Am observat de atunci că nici macar vastul domeniu al improvizației cu toate sub-genurile sale nu a prezentatat mare interes pentru programa secției de coregrafie. "Improvizam" un pic pe la ore doar cât să mai producem o frază de mișcare. <br /><br />Procesul și implicațiile actului artistic nu păreau a fi importante. Era urmărit strict produsul finit, examenul-spectacol. <br /><br />Deși interdisciplinaritatea este astăzi promovată înca de pe site-ul facultății ea este investigată de suprafață. În fond toate piesele de teatru și cele de dans au avut dintotdeauna și muzica și dans și text. Sunt arte sincretice by default așadar "interdisciplinaritatea" poate fi în continuare un camuflaj perfect pentru a menține nealterată aceeași viziune despre spectacol și artă în general.<br /><br />În facultate înveți o meserie, se predau meserii distincte, ăsta e un aspect foarte important. În ciuda declarațiilor de fațadă disciplinele nu se amestecă. Actorii nu pun piese iar regizorii caută de obicei texte scrise de alți dramaturgi. Clasele nu sunt laboratoare de performance art, unde oricine poate ocupa orice funcție în procesul creativ. Mai degrabă sunt benzi rulante de "pus" texte și piese în mod tradițional, conform organigramei din dotare. Regizorul e regizor, coregraful e coregraf iar actorul e actor. Prin culisele barurilor din apropiere se perpetuează la nesfârșit clișeul conform căruia actorii chiar ar trebui sa fie cât mai puțin "creativi" pentru a deveni vehiculele decerebrate perfecte pentru viziunea regizorului. Cam asta e limita interdisciplinarității promovată în emisfera teatru a UNATC.<br /><br />(Poate nu numai UNTAC e în această situatie, sunt curios ce se întâmplă pe la secțiile de pictura si sculptură din cadrul UNArte, dacă studenții încă lucrează "naturi moarte" până la absolvire?) <br /><br /><b>Coregrafie</b><br /><br />Secția de coregrafie deși înființată în 1990 s-a pliat relativ pe scheletul facultății de teatru si destul de repede a dezvoltat o curiculă rigidă care rezona cu tezele facultății de teatru: text, autor, expresie, trăire, simbol, metaforă, adevăr, absolut. <br /><br />La coregrafie am avut întotdeuna impresia că am fi putut avea libertatea să experimentăm mult mai intens, în fond profesorii secției erau și singurii avizați să se pronunțe în privința examenelor. Nu aveau for superior competent de care să depindă, secția avea un soi de autonomie și pentru că era o facultate tânără. Profesorii ar fi avut libertatea sa transforme această secție în cel mai interesant loc din facultate, unde toate granițele să poată fi traversate. Îmi imaginam și la acel moment că ar fi putut ține examenele doar ca pretexte pentru cercetare, pentru investigatii practice și teoretice dirijate în tot felul de directii depărtate de arbitrara programă. Coregrafia nu avea de dus în spate o "moștenire" precum facultatea de teatru. Era liberă de istorie, mulți dintre protagoniștii istoriei dansului modern erau profesori în facultate sau apropiați de-ai acestora. Erau condițiile ideale pentru o sectie de coregrafie ultra-dinamică care să transgreseze toate zonele, în răspăr cu bolândul și greu reformabilul teatru.<br /><br />La facultatea de teatru trebuia să te integrezi într-una din viziunile regizorale autorizate, în funcție de "clasa" la care fusesei repartizat ți se înmâna o viziune, pe care trebuia să o cinstești. Lucrai și îți ajustai ideea până se potrivea cu cerințele "viziunii".<br /><br />Genurile de spectacol cu care se jongla până la saturație erau cel expresionist și cel suprarealist cu cultul metaforei la pachet. Învățai tot eșafodajul Simbolului. Stanislavski, Grotowschi, Purcărete, nimic nu ieșea din schemele și referințele venite pe verticală în jos și bine fixate în circumvoluțiunile subiectivității produse de UNATC. <br /><br />Facultatea de teatru era obsedată de metodă, de "adevăr", existau o serie de autori universali care trebuiau neapărat studiați programatic, deși erau deja storși până la ultima picătură de generațiile precedente. Fără ei nu exista actorie sau regie teatru. Exagerând puțin, în primul și-al doilea an părea ca toată lumea "face" Shakespeare iar în al treilea și-al patrulea îmi părea că toți studenții joacă sau pun în scenă Cehov (cu variații ocazionale precum Ibsen sau Strindberg). <br /><br />Întâlneam la momentul respectiv un mental dominat de "psihologic", de "poetic" pseudo-fellinian, de vestitul Arlechino care apărea frecvent la orizont ca măsură a unui cabotinism asumat. Nebunia obligatorie, copilul din interior, eliberarea de simțul ridicolului pe scenă (unde trebuia "să dai totul"), confundarea imperativă cu "personajul", scurgerea lipsei de pudiboderiei în afara scenei, toate contribuiau la manufacturarea unui mediu artistic caduc, decontectat de orice idee contemporană de performance. <br /><br />Nimic nu zgâlțâia structura originară; introducere, conflict, punct culminat, deznodământ. Toate se reproduceau în buclă și cred că această fromulă constituie în continuare mecanismul intim al tuturor "pieselor" din sălile de examen UNATC.<br /><br />Toate aceste valori inexorabile erau în fapt perfect rezonante cu spectacolul societății înconjurătoare. Fără să vrea, la începutul mileniului, facultatea de teatru intra pe frecvențele marelui emițător audio-video capitalist. Sau societatea pe frecvențele facultății, greu de spus, cert e că la televiziuni, sau pe scena politică românească, vedeai aceleași scheme, aceleași desfășurări dramaturgice (pe mulți dintre actori îi vedeai deja în telenovele).<br /></div>
<div>
Acum mai mulți ani prin facultatea de teatru era plin de televizoare pe care rulau emisiuni tip tele-shopping sau TV cu circuit inchis (tip aeroport), cu reclame non-stop printre care era anunțat și câte un spectacol sau un examen al cuiva din interiorul facultății. <br /><br />La începutul anilor 2000 se producea o sincronizare de magnitudine a tuturor spectacolelor, producțiilor de scenă de orice fel. TV show-uri, reviste tabloide și posturi dedicate senzaționalului, totul se transforma în spectacol, toate aparițiile erau virusate de "dramatic" și "senzațional". Am început să avem puncte culminante la tot pasul, rupturi si momente tensionate între politicieni, toți protagoniștii din spațiul public dansând parcă intr-o coregrafie de masă dirijată de un moderator-regizor isteric. Azi avem actori-politicieni, actori profeți, în sfărșit ne-am cuplat la modelul de societate pe care Guy Debord îl anunța deja din anii 60 în occident.<br /><br /><b>UNATC azi</b><br /><br />Studenții UNATC sunt de fapt pregătiți pentru lumea care-i așteaptă post-absolvire. Dacă la începutul mileniului nu prea erau acum sunt prea pregătiți. Parcă numai pentru asta sunt pregătiți, să fie eficienți și să știe să se integreze rapid, fără sughițuri.<br /><br />Corectitudinea politică e privită ca noul totalitarism. Din nou o dezbatere anacronică pentru o facultate de artă dintr-o țară a Uniunii Europene în 2015. În acest caz izolarea a funcționat, nimeni dinăntrul facultății nu a ridicat problema, nu a atacat vreodată deraierile rasiste, homofobe sau de gen. În timp s-au creat niște zone de tăceri și conformitate pentru a facilita absolvirea, totul pentru o absolvire lină.<br /><br />Poate tocmai de aceea puțini din cei care au absolvit au mai avut răbdarea sau disponibilitatea de a lupta cu acest monolit inexpugnabil, mulți au fugit traumatizați fără niciun gînd să se mai întoarcă pentru a reforma, discuta, dezbate. E de înteles, corpul UNATC avea și are anti-corpi antrenați, îți trebuie imunitate la intimidare și tenacitate a la Machete.<br /><br />Cumva blocul teatru din cadrul UNATC nu se înmoaie la problemele de emancipare ale blocului film. La teatru ai porți înalte, ziduri fortificate și șanț de protecție. E un aliaj mult mai tare, acolo dai de "old ones" lovecraftieni care sunt mai presus de agitațiile derizorii pentru drepturile omului. "Bătrânii" se plasează departe de rasism, xenofobie etc. Doar mai aruncă pe rețelele sociale câte un gând "incomod" venit din seva de dreapta care hrănește intelectualul român fără filtre. <br /><br />Pentru niște venerabili cu cariera de mii de pagini astea sunt fleacuri, la teatru totul e "pe bune", autentic, de zeci de ani construit, aproape nimic nu se reformează programatic. Trăind dintotdeauna într-un mediu semi-angajat spre dreapta profesorii au început să creadă ca asta înseamnă să fii neutru politic. (cum s-a trezit Dilema că e de dreapta în momentul în care a apărut CriticAtac).<br /><br />Pentru că n-ai de ce să schimbi ceva când la cârma instituției sunt oameni de o asemenea valoare (consemnată prin popularitatea lor la zi prin zecile de apariții pe scenă, în filme, dar și la televiziuni) ei doar au să-și verse din experiența acumulată peste capul tânjind după botez al studenților. Prin urmare de teatru nu poți să te atingi, se prescrie solemnitate de la început, de când intri, din anul I întelegi că teatrul e aproape un templu. Pe scenele de teatru trebuie pășit cu grijă ritualică, totul e la limita pioșeniei sacrale iar profesorii si ei plutesc în acest abur mitologic. Profesorii nu au studenți ci followers, urmași loiali. Clasele se transformă în mici triburi pe o perioadă de 3 ani. Profesorul rămâne același, e fix, el conduce destinele doar cu ajutorul asistenței micilor viitori epigoni. Profesorii de actorie au toți început de statuie, păi și cum sa nu aibă, toți au trecut prin sute de roluri. <br /><br />De la asistenți e așteptat să preia ștafeta estetică, să continue programa, tradiția, lăsată de profesor după 40 de ani de "continuitate". De câte ori n-am auzit, clasa Sandei Manu, Ion Cojar etc. Orice discuție se oprea aici. Dacă aveai genealogia care contează nu mai putea fi nimic adăugat, maxim se mai ciocnea o bere. Mulți actori de renume s-au "așezat' în facultate pentru a realiza și o carieră instituțională după una excepțională profesională, și-au mutat "vocea" într-o structură formativă. <br /><br />De altfel vocile însele, atât de familare, ale lui Florin Zamfirescu, Doru Ana sau Ștefan Velniciuc ne-au urmărit și ne seduc oricum de zeci de ani, sunt voci intrate adânc în zonele afective ale subiectivității autohtone. Vocile s-au mutat de pe ecrane pe culoarele facultății, în clasele de curs. La protestul sit-in de acum cîteva luni vocea lui Ștefan Velniciuc crea ambianța perfectă a unui film românesc optzecist. Prin ceea ce zicea, prin cadență, dar și prin sonoritatea recognoscibilă suavă aveam senzația că am părăsit timpul prezent, că suntem într-adevăr într-un film semi-utopic pre-89 sau într-unul inspirat din prima mineriadă în care Iliescu, calm și lemnos, le explică legalitatea gestului lui unor jurnaliști străini agitați. <br /><br />Cînd eram eu student atmosfera formativă era destul de îmbâcsită, cu tentă de casă de cultură: "Liniște pe coridoare, se repetă o piesă!" Și în timpul protestului recent s-a chemat poliția pentru că protestatarii întrerupeau repetițiile. Producțiile prin urmare nici azi nu se pot opri, spectacolul e sfânt. Drepturile elementare ale membrilor facultății pentru care se "stătea" pe coridoare, nu.<br /><b><br />Subiectivitatea contemporană</b><br /><br />Acum câțiva ani la etajul întâi pe pereții dintre secretariat și rectorat atârnau niste foto-printuri imense cu profesori magna honoris îmbrăcați în toga univesitară. Totul avea ceva macabru-templier, părea un fel de panteon sau lăcaș de cult, holul fiind tapetat integral cu figurile maeștrilor. Anul ăsta am văzut că pozele au intrat la apă și sunt la o scară mai mică dar în general atmosfera e similară cu cea a unui templu. Asta se urmărea și la Operă, în zona Teatrelor cariera este cea care impune, când trec somitățile te dai la o parte, dar și când stau pe pereți în poze de epocă, apleci privirea sau o ridici în semn de recunoștință entuziastă. <br /><br />Într-un fel Florin Zamfirescu și alții de calibrul lui nu au mai fost contraziși de mult, pentru aceștia e șocant ca cineva "fără nume" să li se adreseze fără "maestre" și fără osanalele de preambul. Obrăznicia supremă fiind să le impută derapaje etice și de corectitudine politică. O știu bine pe pielea mea, la școala și liceul de coregrafie/operă, toate obeliscurile ierarhice care se fabricau de generații, piramidele de balerini care sustineau vârful soliștilor. Ești nimeni dacă nu ai 300 de "lacuri" în spate, nu ai dreptul sa te opui/critici că n-ai cu ce, n-ai fundația cimentată în decenii.<br /><br />Istoria teatrului romanesc părea că trebuie gravată pe columnele interioare ale studenților. În acest mod universitatea de teatru permanent s-a consolidat pentru ca profesorii să-și păstreze neștirbite puterea și influența. Să-și transfere vocile impunătoare din ficțiune în realitate, un adevărat proces de hiperstiție.<br /><br />Dupa scandalul din jurul Film Menu, care a culminat cu demisia decanului Sorin Botoșăneanu, tensiunile s-au scurs spre facultatea de teatru. Începe astfel un drum anevoios si imund până spre nodurile originare ale problemelor facultății, facultatea fortareață, unde practica meditațiilor pre-admitere cu profesorii facultății întărește zidurile. Dacă toți studenții, exagerând, au facut meditații cu profesorii care ulterior au fost în comisie la admitere, atunci ai un sistem închis și o simbioză toxică din care cu greu poți să te extragi. Ca student, când apar probleme instituționale serioase, trebuie să îl susții pe profesor (chiar si tacit, prin non-participare) că altfel e posibil să te duci cu el la fund, moral și chiar insituțional. E un amestec, dar nu un asamblaj, ci mai degrabă un aliaj pe care nimeni nu-l credea abordabil sau nu avea energia să-l demonteze, să-l topească. Facultatea de teatru părea un edificiu de nezguduit, construit pentru o mie de ani.<br /><br />Protestul a fost de altfel imediat reperat ca fiind de origine "externă", orchestrat de oameni care nu mai treabă cu facultatea de mult (foști abolvenți sau repetenți) sau care n-au avut niciodată (activisti de diferite soiuri, studenți și absolvenți de alte facultăți de artă sau umane).<br /><br />Erau "străini" + câțiva studenti, ca orice instuție care se respectă trebuie să aibă și câteva "poame". Altfel UNATC per ansamblu într-adevăr nu a fost alterată, de altfel o scrisoare de de-solidarizare cu "afirmațiile" lui Andrei Rus, semnată de 150 de studenți, a apărut rapid pe internet. <br /><b><br />Epilog (Societatea secretă)</b><br /><br />Drumul acesta, căutarea problemelor originare, duce în subteranele facultății unde dai de alte structuri, de data asta oculte. Ele merită menționate oricît de absurd ar părea, pentru că fără ele imaginea UNATC af fi incompletă iar unele reflexe ale subiectului ieșit de pe bancile facultătii ar fi de neînțeles.<br /><br />Dacă încerci să desfaci rețeaua de relații între profesori, între cei din senat, rectorat, decanat și alte departamente dai de un strat ezoteric îngroșat de legături obscure pseudo-religioase, mai exact masonice. Nu sunt niciodată pe deplin articulate dar pulsează difuz în zonele decizionale. Sergiu Anghel de exemplu este mason vestit (venerabil), boss de lojă. Dintotdeauna s-a discutat voalat despre acest fapt sau și prin perpectiva asta îi era privită cariera instituțională. Toată lumea știa, iar ierarhiile, alianțele, vasalitațile se subînțelegeaua și prin această grilă de societate secretă, cu ecouri ce duceau până la Ministerul Culturii. Peste capul studenților aparent aveau loc lupte de putere para-politice, se simțea un iz de ritualuri medievale ținute prin subsolurile teatrelor. Profesorii se zvonea că dețineau duble poziții de putere. Norul mistic plutește și acum asupra cetății UNATC, o rizibilă cetate/sat a lui Solomon. Din unghiul acesta ezoteric UNATC pare un alt fel de club Rotary ceea spune multe despre preocupările unor membri marcanți ai facultății, familiaritatea lor cu "absolutul" și obsesia pentru putere și control.</div>
</div>
Ion Dhttp://www.blogger.com/profile/14987130822306748134noreply@blogger.comtag:blogger.com,1999:blog-4307255475730378970.post-65467130891786849222015-03-03T12:11:00.001-08:002015-03-03T12:11:10.651-08:00România 2083<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<iframe width="320" height="266" class="YOUTUBE-iframe-video" data-thumbnail-src="https://i.ytimg.com/vi/GxThFO7w8XA/0.jpg" src="http://www.youtube.com/embed/GxThFO7w8XA?feature=player_embedded" frameborder="0" allowfullscreen></iframe></div>
<br />Ion Dhttp://www.blogger.com/profile/14987130822306748134noreply@blogger.comtag:blogger.com,1999:blog-4307255475730378970.post-56332274337736231812015-03-03T12:09:00.002-08:002016-02-01T07:26:06.397-08:00Candidatul la Președinție vă invită în cort<div dir="ltr" style="text-align: left;" trbidi="on">
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<iframe allowfullscreen="" class="YOUTUBE-iframe-video" data-thumbnail-src="https://i.ytimg.com/vi/NIAYhLIl2U4/0.jpg" frameborder="0" height="266" src="http://www.youtube.com/embed/NIAYhLIl2U4?feature=player_embedded" width="320"></iframe></div>
</div>
Ion Dhttp://www.blogger.com/profile/14987130822306748134noreply@blogger.comtag:blogger.com,1999:blog-4307255475730378970.post-74524284804695968702014-10-03T12:57:00.004-07:002016-02-01T07:27:59.577-08:00Auto-interviu cu Candidatul la Președinție <div dir="ltr" style="text-align: left;" trbidi="on">
<i>Cum ai descrie societatea în care ai decis să candidezi? Care este poziția ta ideologică?</i><br />
<br />
Cred că azi trăim parcă mai intens ca oricând în interiorul unui spectacol atot-integrat, aproape că ne aflăm în post-reprezentare, e un nivel nou în care ideologiile s-au dizolvat iar taberele concurente pentru putere poartă alte nume inevitabil hibridizate, camuflate sub vechile partide. Mai degraba decât stânga și dreapta avem pe de-o parte un asamblaj spectacular-populist dar cu logica privatizării ca motor intim iar pe de alta parte avem iluminism-corporatizat de tip algoritm, în care management-ul 2.0 promite, împreună cu o piață ultra-liberă, controlul total al societății. Dinspre prima "opțiune" a alegătorului român adie alizeul din est iar dinspre cea de-a doua opțiune bate vântul occidental. Pentru amândouă blocurile ideologice spectacolul este vital, doar direcțiile artistice diferă și nici alea foarte tare. Formatul s-a decis global, de altfel Larry King are emisiune la Russia Today, Al-Jazeera și CCTV sunt clone ale CNN-ului, activiștii pro-ruși din Donețk seamană cu activistii Occupy Wall Street (cagula normă) și în general la nivelul reprezentării s-a produs o globalizare uniformă. În economia globală trebuie să fii ușor identificabil, profilul spectatorului/consumator este imediat schițat, România nu face excepție. <br />
<br />
Ăsta e cîmpul de bătaie al candidatului și vom analiza permanent noile condiții în care se desfășoară dezbaterea politică. Trebuie să mutăm discuția în altă parte, dincolo de dialectica tradițională, într-o zonă gri, fără eroi negativi și mai puțin negativi. Trebuie să scoatem la vedere frustarea care se acutizează rapid căci pe de-o parte suntem super-conectați iar pe alta parte trăim paralel cu lumea politică oficială la care nimeni nu are acces. Ne agităm pe rețele virtuale iar ecologia mentală din "realitate' e puternic afectată. Domină un dezgust și-un dezinteres total față de orice manifestare politică oficială (lupta pentru putere este străină, ne înstrăinează). Așteptăm inevitabilul rău cel mic. <br />
<br />
<a name='more'></a><br />
Societatea civilă (deși și acestei entități trebuie să-i găsim alt nume) se zbate în principal între urgențele cotidiene și derapajele de magnitudine ale actorilor telenovelei politice. Toată dinamica asta e crucială pentru întreținerea (maintenance) dispozitivului spectacular. <br />
Așadar ne aflăm pe un teritoriu nou, aș îndrăzni să zic întunecat în ciuda luminozității orbitoare a mainstream-ului mediatic. Nimic nu poate fi apucat, asumat, actorii politici își schimbă înfățișarea și forma ca ofițerul sub acoperire (Keanu Reeves) din Scanner Darkly. Urmărim pe scenă actori-cameleoni, de la jurnaliști la politicieni toți alunecă pe o suprafata super-lucioasă unde nimic nu poate face priză dar pe care capitalul glisează cel mai bine. Nimeni nu poate să nege ca mediul acesta agitat, morbid, senzaționalist și accelerat favorizează azi acumularea de capital (material și imaterial).<br />
Deși această incredibilă intensificare a proceselor de deteritorializare si reteritorializare a fluxului capitalist anunță și sfârșitul iminent al capitalismului însuși, algoritmul pus la treabă nu are instinct de conservare. Ne duce alert și spectaculos spre sfârșit, spre extincție. Umanitatea se ține de calendarul apocaliptic. Am depășit oarecum administrația de sorginte umană, self-managementul tradițional modernist, suntem în epoca controlului automat, aproape de tehno sapiens, ne automatizăm pe toate planurile, inclusiv cel politic. Dar algoritmul (I.A.) poartă ideologie în ADN, menține spectacolul și e menit să scoată uzufruct din orice informație sau imagine.<br />
<br />
<i>Ce părere ai despre manevra sau evenimentul Robert Turcescu? </i><br />
<br />
Unul dintre sloganele candidaturii noastre este "Nu există conspirații".<br />
Dacă s-ar organiza premiile Societății Spectacolului pe el l-aș vedea anul ăsta cu o statuetă în brațe pentru rol secundar. Personajul Robert Turcescu avea dreptate dar nu în sensul pe care îl juca, mai exact doppelganger-ul lui genera ceva peste mizele vehiculate de mainstrem.<br />
Acest nou eveniment mediatic ne mentine într-o stare speculativă, stimulează o industrie de scenarii, de seriale si aici Dan Diaconescu ar putea prelua discuția. El a înțeles printre primii mecanismul și cum trebuie folosite ingredientele-augmentator necesari politicii-spectacol. <br />
Robert Turcescu e esența multiplicității, în dublu sau triplu rol, acționează pe mai multe planuri si afectează sub-straturile, si scena, si culisele, și spectatorii. <br />
<br />
Aș sustine că toți particpanții la spectacol suntem sub acoperire. Politicienii, adică cei implicați în lupta pentru putere, sunt propriile lor avataruri, Victor Ponta pe stadion părea o hologramă, era oarecum dezumanizat, un spectru venit din timpuri trecute anunțând monoton viitorul omni-spectacular digital. Noi la rîndul nostru plantați în fata ecranelor și a propriilor noastre clone digitale ne descărcam și ne încărcăm în rețea, ne monitorizăm conturile, comunicăm semi-public, funcționăm ca amplificator al show-ului principal. Suntem în simbioză cu "agenții" noștri binari sub acoperire. E o tensiune între vizunea lui Benjamin asupra victoriei culturii pop cu potențial politic, revolutionar, și viziunea distopică a autorilor SF din anii 80 si 90. Bineinteles că mai sunt și alte condimente tari (ideologice, culturale) prin acest mix.<br />
<br />
Nu contează adevărul, ăsta e raspunsul imediat. Nu contează dacă realizatorul TV realmente a fost sau nu locotenent-colonel, ci contează impactul, contribuția la hegemonia divertismentului extrem de model global. Mega-show-ul planetar, de la glam-ul conventiilor partidelor americane la opulența pseudo-dictatorială a șahilor din Dubai, consemnând și colosala valiză/reclamă Louis Vuitton din Piața Roșie sau liga campionilor sponsorizată de Gazprom, totul se leagă prin curenți subterani petro-politici și prin coregrafiile extravagante trans-continentale ale capitalului.<br />
Local trebuie doar să alegi scenariul în care vrei să te derulezi. Media infovoră alege repede intriga cu potențialul de marketing cel mai mare, aici cred că toata lumea e de acord.<br />
<br />
Și în România profitul se contopește cu caritatea, piața liberă cu Biserica-mașină, mirajele interbelice cu Fân Fest-ul haiducesc anti-exploatare, visul neo-liberal post-modern oarecum se împlineste dar el conviețuiește cu exploatarea de sec 19 și cu problemele clasice marxiste<br />
<br />
<i>De ce adopți aceasta estetică, dincolo de ironie, care oarecum se joaca grotesc cu reprezentarea, cui îi pasă, cine înțelege? De ce tu și staff-ul vă bazați imaginea pe această confuzie? În fapt pare ca generați doar confuzie iar în Bucurestiul de azi sunt evacuate familii (str. Vulturilor)</i><br />
<br />
<br />
Nu știu dacă l-ați întreba pe Klaus Johannis sau pe Monica Macovei același lucru, nu cred că menirea unui Candidat la Președinție este să vorbească despre multitudinea de nedreptăți/abuzuri cotidiene. <br />
Trebuie făcute niște distincții, dacă vrei cu adevărat să te joci cu percepția trebuie să te auto-evacuezi din categorii, să ieși din propria ta nișă unde imediat poți fi țintit, anihilat. Nu poți să inventezi noi dispozitive de reprezentare fără să fisurezi un pic marii monoliți ideologici, fără să parasești activismul tradițional. Dacă vrei să expui omni-cinismul într-un mod performativ trebuie să-ți murdărești puțin mîinile. <br />
Candidatul are datoria să vadă mișcările tectonice ale sistemului, trebuie să fie empatic și cu problemele imediate, urgente dar misiunea lui e să caute și o soluție politică performativă de anvergură. Mai exact să încerce să deconstruiască și să reconstruiască din molozul modernității o viziune asupra societății. În același timp el e nevoit să re-inventeze mijloacele politice, vehiculele subversiv-emancipatoare.<br />
<br />
Emancipare, progresism, egalitarism temerni care deși sunt încă folosiți legitim sunt iremediabil extenuati, nu mai au impact. De la început am încercat să vedem dacă exista căi alternative, contra-intuitive (barely moral), de a activa și dezactiva discursurile ce ne înconjoară. Să ne poziționăm critic și în interiorul imaginii, să locuim între emisferele politice, să inovăm modalități de a revoluționa molecular, la nivel de reprezentare. Am încercat să producem un scurt-circuit în percepție. Dar clar ne propunem să subminăm peformativ și marotele stângii ortodoxe. Micro-fascismele ce bîntuie printre noi, prin toate spectrele ideologice, rapiditatea cu care sunt excluși cei ce ies din albia ideologică, graba cu care fortificăm zidurile la orice mic semn de facționism, tendința de a re-trasa imediat granițele cu aplomb. Excluderea ironiei și menținerea identităților de fier sunt probleme la fel de grave în interiorul grupărilor de stînga ca și în celelalte enități "molare". <br />
<br />
Oricum confuzia e patentă în Romania, stânga oficială e atât de naționalistă, bisericoasă, homofobă etc. încât obligă dreapta la un soi de internaționalism cu iz de corporatism global, vocile dreptei par brusc progresiste. Stînga pe filiera PSD e atât de flagrantă ca devine pradă ușoară pentru intelectualitatea tânără și conectată, ce să mai vorbim de vajnicii intelectuali ai forumul public antrenați în anti-comunism. E plictisitor, ce-i drept. Candidatul la Președinție e și el plictisit.<br />
<br />
În situația dată nu poți decât să sporesti confuzia, să perforezi categoriile, mediul în care trăim este deja un amalgam de tendințe contradictorii, un cocktail de dezamăgire perpetuă si speranță decerebrată, nu ne rămâne decât să-l intensificăm. <br />
<br />
Cea mai jenantă idee care circulă acum prin spațiul public este cea de "realism", de a vota chipurile cu cel care are cele mai mici șanse de a ne duce în pragul colapsului total, agonia asta se numeste speranță. <br />
O altă iluzie ce pulsează este autonomia locală sau regională. Candidatul trebuie să privescă din reflex la complexul "tehnomic" internațional. Candidatul nu este important, este oarecum un nimeni într-o țară-voluntar, pion într-un conflict de forțe ce se poartă peste capul național. Un outsider în "teleoplexia" globală. <br />
<br />
<i>Ce probleme imediate identificați?</i><br />
<br />
Creativitate cu pedala de accelerație la fund.<br />
Muncim enorm, muncim tot timpul, de acasă, de la birou, din vacanță, competiția e în tot așa cum Antena 3 e în toate. Muncim social, artiștii trebuie acum să fie angajați direct fără ocolișuri în lupta cea dreaptă, poti fi tras la raspundere pentru orice derapaj ideologic, deși suntem identități-conglomerate se încearcă păstrarea unei purități fictive.<br />
<br />
Antrepenorii libertarieni se ocupa cu probleme stângiste, se poate scoate profit din orice. De exemplu la Train Delivery un tânăr-urban-implicat a propus un tur ghidat la canal pentru a vedea direct dioramele vivante, oamenii fără adăpost. Clasa de mijloc tînără și urbanizată a luat contact direct (pe viu) cu lumea "de acolo", un safari clasic, consumat în grup organizat, cu telefoanele/armele încărcate. Consumul cinic de curiozități senzaționaliste a început, în tandem cu telegondola peste favelele din Rio sau cu turismul de război din Israel. Cinism de tipul celui folosit într-o reclamă la Louis Vuitton, în care Bono cu Angelina Jolie coboară din elicopter în Cambodgia cu valizele LV în mână. Trebuie să recunoaștem, a început spectacolul carității, al filantropiei.<br />
Monica Macovei se compară cu Nelson Mandela, Radu Mazăre e Che Guevara (chiar e, un pandant al reclamei Fruti Fresh cu marele argentinian). Sunt amestecuri de o toxicitate rară, dacă mai adăugam si campania negativă ce abia își scoate capul hidos, avem un spațiu public infestat de deșeuri politice, de noi mutanți ideologici rezistenți la pesticizii tradiționali. <br />
<br />
<i>Care este slăbiciunea candidatului la președinție?</i><br />
<br />
Manelele. Mie și staff-ului ne plac și le promovăm.<br />
<br />
<i>Observ că acțiunile Candidatului la Președinție nu sunt populare, n-aveți impact, nici măcar on-line, nu reusiti să strângeți adeziuni, voluntari. Cine vă urmează și cine te-ar putea vota? </i><br />
<br />
Din prima aș spune că voluntariatul s-a transformat într-o problemă majoră. Toate companiile, toate ONG-urile caută voluntari, nicio cauză socială nu mai merită subventionată, trebuie să muncim pe gratis, de aia și campaniile de publicitate se deghizează în cauze sociale. <br />
Asta se raspândește, artistii sunt si ei amelioratori pro-bono, pansament temporar într-un sistem super agresiv, nimeni nu-și permite să plăteasca colaboratorii, toți ne vindem capacitățile pe gratis. Ești privilegiat daca muncesti pe nimic... măcar muncești, asta e ideea.<br />
Altfel în legătura cu popularitatea, lipsa ei s-ar putea să fie și un atu. Cine-și permite sa comită suicid mediatic? Cine-și permite să nu muncească? Cine își permite sa nu "crească", să nu se dezvolte, să fie abia vizibil? Consider că și acest destin în sine, un candidat imposibil de urmat, sau această auto-condamnare la obscuritate are sens în termeni politici si atitudinea devine subversivă pe termen lung. <br />
Poate sunt doar un virus între viruși, încercand ca toți ceilalți "viralitatea", acest Sfânt Graal al PR-ului. Votul nu ne interesează căci oricum puterea este inaccesibilă, de altfel cortul nostru din Piața Unirii nu e pus pentru a strânge semnături ci pentru a discuta în spatiu public și a crea un loc de odihnă, o pauză de la productivitate, un răgaz de la competiție.<br />
<br />
Noi vrem să lucrăm cu deziluzia, să adîncim pesimismul, să vedem ce e după sfârșit, poate singura ieșire! De aceea ne afundăm în beznă, introducem auto-anihilarea în discurs. "Trezirea" populației e imposibilă, trezirea subiectului istoric e ineficientă și datată, poate atunci trebuie doar să adîncim somnul, să ne luăm un răgaz nesfârșit de la optimism, de la speranță. Nu vrem să semneze nimeni, să ne voteze nimeni, nu trebuie să fim "cineva", mai degrabă putem fi un punct zero. </div>
Ion Dhttp://www.blogger.com/profile/14987130822306748134noreply@blogger.comtag:blogger.com,1999:blog-4307255475730378970.post-36261964378938930452014-02-24T13:43:00.001-08:002016-02-01T07:29:43.381-08:00Dragostea de aur și frica de câini script pentru Radio Prolife<div dir="ltr" style="text-align: left;" trbidi="on">
<div xmlns="http://www.w3.org/1999/xhtml">
Am descoperit recent scriptul pe baza căruia Candidatul a vorbit la Radio Prolife în data de 27 Septembrie 2013:<br />
<br />
E un adevărat război în București împotriva câinilor vagabonzi. Faptul că un copil a fost ucis, probabil de câinii maidanezi, a declanșat valuri de ură în toată țara, câini torturați, grupuri care patrulează să prindă și să omoare cât mai mulți câini, etc. Se pare că viața unui copil uman e foarte prețioasă. Gândirea noastră e fundamentată pe această obsesie pentru viață (umană). Toți ne dorim să ne îmbunătățim viața, să avem succes, să reușim. Acestea sunt semnele unei gândiri normale și sănătoase. Dacă adăugăm și cealaltă mare agitație ce se petrece acum în țară legată de cazul Roșia Montană am putea sintetiza această gândire normală, vie și sănătoasă prin sloganul "iubire de aur și frică de câini". <br />
<br />
Această gândire sănătoasă orientată spre asigurarea confortului și siguranței prin dezvoltare, acaparare și îmbogățire e total deconectată de prezent de sensibilitatea contemporană de mult mai puternica realitate a morții, a morții nu doar ca experiență personală ci colectivă, de o realitate a extincției și descompunerii sociale, economice, climatice (suntem într-o perioadă de extincție a speciilor mai rapidă decât perioada în care au dispărut dinozaurii). Această extincție ne atinge chiar dacă nu suntem conștienți, undeva resimțim greutatea acestei morți colective și asta ne afectează gândirea și simțirea. Poate un prim pas de acomodare cu o gândire mai puțin vie și mai degrabă moartă e să inversăm sloganul respectiv în ceva de genul a ce-am propus recent, într-un mod grafic, pe un banner la actualele proteste: love of gold and fear of dogs to become love of dogs and fear of gold. <br />
<br />
Și să lăsăm câinii în pace, pentru că chiar dacă mai omoară câte un copil, sunt mult mai inofensivi decât "noi" oamenii, care omorâm toți copiii de la toate speciile împreună cu natura în general, pentru că gândirea noastră vie și sănătoasă e automat legată de dragostea de aur, aur negru și de alte resurse și bogății. Poate ar fi momentul să anihilăm această gândire sănătoasă trecând încet la o gândire mai moartă ce e capabilă să gândească cu realitatea fricii, a extincției și a necunoscutului. <br />
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://lh4.googleusercontent.com/-6zQjqt9XIso/Uwu7bvqmrNI/AAAAAAAAAl4/OZr4D0UtzQo/s2560/1393277802034.jpeg" onblur="try {parent.deselectBloggerImageGracefully();} catch(e) {}" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" height="400" src="http://lh4.googleusercontent.com/-6zQjqt9XIso/Uwu7bvqmrNI/AAAAAAAAAl4/OZr4D0UtzQo/s400/1393277802034.jpeg" style="display: block; height: 288px; margin: 0px auto 10px; text-align: center; width: 288px;" width="400" /></a></div>
</div>
</div>
ffluerashttp://www.blogger.com/profile/02737309807104910678noreply@blogger.comtag:blogger.com,1999:blog-4307255475730378970.post-53377273427809147062014-02-11T01:13:00.002-08:002016-02-01T07:30:55.177-08:00Timp mort<div dir="ltr" style="text-align: left;" trbidi="on">
<b>Codul timpului liber. Munca perpetuă</b><br />
<br />
<i>"The morality of work is the morality of slaves, and the modern world has no need of slavery." Bertrand Russell -"In praise of idleness"</i><br />
<br />
Bătălia pentru timp liber e pe buzele tuturor, exprimată într-o formă sau alta ea nu încetează să fie retrasată și repusă în agenda zilei sau în subconștientul nostru. Din păcate forțele implicate sunt teribil de dezechilibrate, simțim cine câștigă, de la stânga la dreapta există un singur îndemn: munciți! Dar ce facem când nu muncim sau cum am ajuns să muncim tot timpul în secolul XXI? <br />
De la început putem nota un prim paradox, cu cât munca e mai greu de găsit cu atat mai mult timpul liber dispare. Nimeni nu se mai incumetă să ia o pozitie anti-muncă ci mai degrabă devenim din ce mai toleranți la orele de muncă în plus, neplătite. <br />
In "Economic Prospects for our Grandchildren" (1930) J. M. Keynes previziona optimist ca în ciuda proaspătului crah economic global societatile capitaliste cele mai avansate vor ajunge într-o sută de ani (sau chiar mai devreme) la 3 ore de lucru pe zi, 15 ore pe săptămână. Keynes invocă istoria; acumularea capitalistă si avîntul tehnologiei vor însemna progres economic și social și în cele din urmă o creștere a nivelului de trai, cuantificabil în timp liber, pentru toată lumea. Vor fi doar probleme de "ajustare" la mult prea rapid obținuta bunăstare:<br />
<br />
<i>"I think with dread of the readjustment of the habits and instincts of the ordinary man, bred into him for countless generations, which he may be asked to discard within a few decades. " </i><br />
<br />
În acest viitor abundent, oțios, grijile noastre s-ar învarti in jurul administrării timpului liber, adaptarea la surplusul de timp. Vom face eforturi să evitam "căderile nervoase" cum le numeste chiar Keynes, provocate de viteza schimbărilor. Odată ce "problema economică" va fi rezolvată și nevoile de bază cu succes acoperite, societățile vor trebuie să inventeze "the art of life itself" arta de a viețui, să găsească repede un scop care să înlocuiască motivația existențială tradițională, munca. <br />
<br />
<i>"[...] there is no country and no people, I think, who can look forward to the age of leisure and of abundance without a dread. For we have been trained too long to strive and not to enjoy." </i><br />
<br />
<a name='more'></a><br /><br />
Ca pentru multi alți intelectuali și pentru Keynes progresul unei societati se măsoară în timpul liber. Dupa aprope o sută de ani suntem departe de profețiile keynesiene, pentru cei mai mulți oameni 8 ore pe zi reprezintă în continuare minimul orelor de muncă. Proporțional cu nivelul populației și în ciuda iureșului tehnologic, azi la fel de mulți oameni lucrează aliniați la diferite benzi de asamblare, în fabrici și în afara lor. Suntem bombardați cu oferte de internship-uri (vezi "intershipiada" activiștilor Crim) și de recrutare de voluntari. Forța brută de muncă a rămas la fel de determinantă în creșterea profitului și a super-organismelor de piață iar munca în folosul societății nu ți-o mai plătește nimeni. Bineînțeles, diferența majoră e că forța de muncă (clasică, fizică) e concentrată pe alte continente în timp ce societățile avansate au reinventat munca. S-a născut mult glosata muncă "imaterială", piața de "servicii" globală, intermediarii, experți de tot felul , a apărut capitalul cognitiv, free-lance-ul de masă etc. Dar ce se întâmplă după muncă, de orice tip ar fi ea, în aceste societăți avansate care și-au exportat piața muncii tradiționale în proporții diferite? E clar că subiecții nu se plimbă hai-hui, debordând de timp ne-ocupat. Munca e omniprezentă. <br />
<br />
<i>"Concediul - noua religie a occidentului" E. Cioran</i><br />
<br />
Așadar vom vorbi despre viața după serviciu, sau traiul în afara timpului convenit muncii, deși toata lumea știe că aceste granițe s-au șters și nu trebuie decât să aruncăm o privire furtivă pentru a vedea că aceste registre se întretaie cu succes de multă vreme. Prin intermediul computerului și al internetului (pe telefonul deștept, telefonul-birou) poți munci foarte bine si eficient oricînd și oriunde (poți extinde câmpul de muncă), muncești pe diagonală, așa cum și la birou poți să te recreezi online, asta daca nu ți-au limitat șefii accesul la rețelele sociale. Lumile convenite până nu demult ca fiind separate se întrepătrund, în același browser ai mai multe ferestre deschise, unele privesc munca ta profesională altele sunt pentru corespondența personală iar altele stau deschise pe site-uri pentru cumpărături. Câteva ferestre virtuale conțin clipuri muzicale sau divertisment de orice fel, altele contin rezultatele cautărilor viitoarei vacanțe, toate asteaptă vizionarea în același timp. Doar ne mutăm de la una la alta fără restricții, pare că muncim si ne distrăm simultan. Ne cad ochii pe taste. <br />
<br />
<br />
După lupta cea dreaptă, lupta claselor care muncesc, după goana pentru locuri de muncă și lupta pentru condițiile și remunerarea corectă a muncii urmează înca o dimensiune unde nu se mai duce nicio luptă, deși subiecții își petrec acest timp liber - post-slujbă - într-un mare teatru de razboi sau într-o mare arenă olimpică. <br />
Pentru început să ne uitam la "Olimpiada Călătoriilor" (eSKY.ro)<br />
<br />
Dacă e să ne luăm dupa Hakim Bey turismul e o forma de război foarte eficace, și urmează întotdeauna unui război tradițional. <br />
<br />
<i>"Tourism's real roots do not lie in pilgrimage (or even in «fair» trade), but in war. Rape and pillage were the original forms of tourism, or rather, the first tourists followed directly in the wake of war, like human vultures picking over battlefield carnage for imaginary booty—for images." </i><br />
<i>Hakim Bey - Overcoming Tourism</i><br />
<br />
Turismul transformă (nivelează) peisajele și subiectivitățile, modifică comportamente locale și colonizează prin imprietenire lucrativă, prin investiții masive sub o formă standard deși aplicate în contexte extrem de diferite. O plimbare azi, în sezon, prin cetatea Dubrovnik e evocatoare, senzatia de butaforie e pregnantă, imaginile sunt perfecte, ireale. Totul este conservat si recondiționat atât de fidel încât aproape că nu înțelegi de ce miile de oameni-turisti sunt îmbrăcați modern. Un decor perfect hollywoodian, de altfel locatie pentru sezonul II al serialului Game of Thrones. Cetatea așteaptă să fie luată cu asalt, vechile ziduri și turnuri nu mai sperie vasele de croazieră cu 8 etaje pline cu "străini" ci le invită la ocupație. O submisie totală și în masă, te cațeri pe tunuri și faci poze, sunt cetăți ce trebuie cucerite-cosumate într-o singură zi. Seara mega-structurile plutitoare pleacă spre alte cetăți de pe coastă pentru a face loc altor vase-mall-uri ce stau la coadă conform programului de debarcări blitzkrieg. <br />
<br />
<i>"What's really amazing is that so few tourists have been murdered by such a meagre handful of terrorists" - idem</i><br />
<br />
Dar pe langă transformările din industria turismului despre care o să mai vorbim, a fost asamblată o industrie a timpului liber oarecum distinctă, autonomă si ideologic rezonantă. Lumea generată de capitalism s-a încordat pentru a administra timpul, tot timpul, indiferent de registrele tradiționale de timp personal. <br />
Nimic metafizic, niciun dasein în suspensie filozofică, nici seriile lui McTaggart nu pot fi invocate (the unreality of time), e vorba de super-oferta de timp liber a unui sistem către subiectii lui, administrarea exhaustivă, comercializarea (sau ultra-eficientizarea) unidimensională și orizontală a timpului. Anihilarea pentru totdeauna a oțiozității prin organizarea fiecărei secunde într-un cadru ideologic în care regasesti, mai mult sau mai puțin camuflate, competiția și dinamicile de piată. Totul este investit în ultra-auto-dezvoltare (recurentul "self-development"), o cursă în care nimeni nu trece linia dar ai permanent leaderi. <br />
<br />
Daca spionăm putin lumea marketingului în sferele sale radicale și avansate teoretic dăm de termeni ca: "time poverty", "timeless time", "micro-boredom". Nimic nu scapă vigilenței ochiului neo-liberal. <br />
Antreprenorii nu sunt mașini, sunt piese, clachează de multe ori (motivational sau energetic), sunt nevoiți să angajeze alți antreprenori specializați pe timp, consultanți pe probleme de conștiință, specialiști în angoase existențiale. Timpul nefolosit a devenit o problemă pentru aparat, el trebuie sa producă și să reproducă surogate pentru tot ce a fost spiritual excreat. <br />
În fapt pe un site ca trend-explorer.com de exemplu ești imediat aruncat într-o constelație de noțiuni și sintagme care definesc noua panica a lipsei timpului liber, se vorbește acolo de o nouă generație "time-poor".<br />
<br />
E drept, aceste lupte semi-obscure pentru acapararea timpului liber se duc mai mult în zona clasei de mijloc si a celei de sus, clasele de jos sunt mai puțin afectate (în pofida voinței lor) de iureșul competiției concediului. Industria post-serviciu investește mai puțin în acestea. Filiera disprețului pentru masele fără capital, "ignorante", e veche (Bertrand Russel își amintea în eseul "In praise of idleness" că atunci când în Marea Britanie au fost introduse concediile si s-a trecut la 8 ore de muncă, aristocrația se întreba indignată ce-o să facă proletariatul cu tot acest timp liber). Astăzi când cobori spre clasele de jos obervi din nou că alternativele sunt dictate strict de posibilitățile financiare precare, o lume a opțiunilor puține. În general timpul liber și vacanțele ți le petreci in cartier, căci nici stațiunile autohtone nu mai sunt la îndemână. Totuși în ultimii 10 -15 ani au aparut "pachete" care îți promit o saptămână în Creta pentru numai 200 de euro (bineînțeles totul inclus). Nu sunt puțini bani dar după un an de muncă e posibil să-i strângi. Condițiile sunt oarecum vitrege dar simți totuși că participi în marele vis al concediului. Te înghesui în autocar și dupa aia în camere de hotel cu patul ce blochează ușa de la baie dar e totuși ceva, ai un palmier, un măslin, o mare ultra-sărată și transparentă prin care vezi pietrele si aricii de pe fund. Auzi reverberațiile slabe ale visului tropical, edenic, primordial, venite pe filiera curentului exotica al anilor 50-60 (Les Baxter, Eden Ahbez, Martin Deny) cu toată reprezentarea lui difuză cinematică, influentă în modelarea perceptiei asupra "retragerii", "deconectării" în paradisurile preistorice, la momentul respectiv polineziene. Soarele atotarzător, cultura Tiki si periferia civilizației unde regăsești condițiile adamice, ieși din istorie dar nu din circuitul capitalului. Astfel cu cât înaintezi pe scara socială îți permiți o felie mai mare din vacanta-paradis și nu există afiș sau banner în oraș care să te lase să uiți chesti asta.<br />
<br />
Prima formă oficială de turism (proto-turism) se naște în secolul XIX imperial. Preotul baptist - antrepenor Thomas Cook (membru al unei societăți de temperanță") a inaugurat călătoriile cu trenul și vaporul prin Europa iar apoi prin colonii pentru noua burghezie cu surplus de timp si capital. Subiectul european era invitat să cunoască granițele imperiilor, să le sondeze pe teren. <br />
Civilizații și proaspăt tehnologizații europeni își croiau drum prin teritoriile cucerite. Culturile exotice deveniseră în sfârșit vizitabile, puteai păși în pavilioanele expozițiilor universale. Voiaje sincronizate în epocă cu popularitatea crescândă a aparatului de fotografiat. <br />
<br />
În sex XX în schimb apare Club Med, veriga lipsă, inventatorii formatului "all inclusive", matrița pentru turismul urmatoarelor decenii. Primul val de plasticizare si exploatare a "originilor" întru comerț. Diorama vietii comunale preistorice în care de data asta protagonistii plastifiați suntem chiar noi, turiștii.<br />
Fondat in 1955 de catre un jucator de polo francez, la început s-a concentrat pe cateva locații izolate din jurul mediteranei dupa care treptat a ocupat toate oceanele si marile planetei. La începutul anilor '60 Club Med a fost cumparat de baronul Edmond de Rothschild și astfel s-a globalizat, a colonizat insule pe toate meridianele.<br />
Club Med si progeniturile lui cu alte nume îți recostruiesc condițiile de acasă (ideologice, sociale, materiale și în general de clasă) oriunde te-ai duce in lume, deși Club Med a pornit de la ideea de sat (village) si de altfel chiar si acum complexele turistice Club Med sunt conduse de "chefs de villages". <br />
La inceput se trăia la comun, cupluri sau familii împărțeau bungalow-uri si servicii, facilitati, trebuia să convietuiesti destul de auster, aproape new-agist. Azi toate serviciile trebuie incluse pentru ca nu mai e timp să cauți, să greșesti, să (te) rătăcești, celulele familiale au membrane impenetrabile iar gustul exotic, preistoric a căpătat in aceste "sate" un iz industrial. Te afli în abatoarele moderne ale timpului liber.<br />
<br />
Azi, împreună cu zeci de alte agentii de turism, oferă kit-uri "ultra all-inclusive", punctul terminus al vacanței predeterminate. Club Med a depășit faza new-age, comunală, nu foloseste ethosul utopic, n-avem de-a face cu Auguste Engelhardt si cocovorismul său experimental ci cu subiecti aflati pe linia de (dez)asamblare a timpului liber. In ultimii 40 de ani Club Med s-a auto-clonat de sute de ori sub diferite nume pe toate continentele iar aceste pachete de timp liber "all-inclusive" care în fapt înseamnă "tot timpul e ocupat" au devenit structura per se a planului de vacanță.<br />
Cităm două paragrafe de pe site-ul Club Med pentru gust:<br />
<br />
<i>" Oferta Ultra - All inclusive a Club Med este îmbogăţită pentru ca dumneavoastră să vă puteţi bucura pe deplin de vacanţă în condiţii de confort maxim. În fiecare Club, serviciul „All inclusive” este inclus în Pachetul dumneavoastră pentru a putea profita fără griji de fiecare moment şi pentru a nu avea grija cheltuielilor. " </i><br />
<br />
sau<br />
<br />
<i>"Cu familia, cu prietenii, în cuplu sau singur, fiecare se poate bucura de «plăcerea» care i se potriveşte: «Plăcerea de a trăi ceva exceptional»; «Plăcerea de a face mişcare, de a se autodepăşi»; «Plăcerea de a acumula resurse noi» dar şi «De a trăi la intensitate maximă», «De a gusta din toate» sau «De a descoperi». </i><br />
<br />
Vacanțele devin și ele "aspiraționale", trebuie să pui osul la treabă în vacanță, să te auto-depășesti, să diversifici (iar!!), plăcerea nu vine moțăind, trebuie să cauti exceptionalul în timpul tău liber și, din nou, să acumulezi și să maximizezi.<br />
<br />
<i>Oboseala post-vacanță (holiday fatigue) </i><br />
<br />
Nu de puţine ori oamenii revin din vacanţe rupţi de oboseală, aproape că aşteaptă serviciul pentru câteva clipe de inactivitate autentică, toropeală de birou. Vacanţele sunt extrem de anevoioase din punct de vedere al energiei investite. Pregătirile de multe ori înseamnă nesfârşite căutări pe internet ce încep cu luni de zile înaintea perioadei concediului. Trebuie să rezervi cazare, avioane, să faci traseele, trebuie să închiriezi maşini şi iachturi, dacă mergi cu toată familia trebuie să te cari şi cu bona după tine prin staţiuni. Nu e uşor, ai maxim două săptămâni de vacanţă şi să zicem că mergi în Thailanda, totul va fi contra-cronometru, pierzi două zile numai în avion. Acolo te aşteaptă oraşe, temple şi plaje cinematice. Trebuie să bifezi o cultură şi o ţară în zece zile, trebuie să încarci laptopul de poze pe care o să le vezi oricum tot în vacanţă şi o să le postezi pe platformele tale sociale tot din vacanţă. Pozele sunt consumabile, hardurile externe neîncăpătoare. Când te întorci din vacanţă nu mai ai ce arată, modul în care ţi-ai ocupat timpul liber a fost deja reprezentat, timpul de relache ţi l-ai ocupat meticulos cu re-prezentarea lui.<br />
<br />
<i>Frica de timp liber. Oțiofobia. </i><br />
<br />
Sigur va trebui să recunoaștem că mulți oameni azi se simt amenințați și chiar sunt stigmatizați dacă au mult timp liber (e.g. nu au serviciu), perioadele de inactivitate au juns să fie un coșmar. Îndată ce ajungi în afara structurilor care te angajează ești cuprins de anxietate, mai ales dacă acest exil s-a produs împotriva voinței tale. Brusc esti șomer, ești în afara societății, e ca și cum ți s-a retras buletinul (de altfel dacă esti persoana fara slujbă și adăpost/adresă nu îți este reînnoită cartea de identitate), ajungi într-o junglă birocratică care permanent îți reamintește poziția ingrată și periferică în care te afli. <br />
A fi oțios înseamnă sigur ceva negativ, a fi paria, indolent, a trăi pe spatele altora care muncesc. Anumite profile rasiale se fac pe aceste criterii, stereotipurile etnice și geo-culturale se întăresc în funcție de nivelul de activitate cuantificabil, gradul de eficiență. La nivel european sunt clar identificate popoarele leneșe, zonele geografice care nu produc subiecți dedicați muncii, cei care-și acordă interstiții lungi în timpul prânzului, cu tendința de a hălădui, mini-socializa stradal fără profit. Sudul, urlă toată lumea, este leneș și oțios, își merita catastrofalul colaps. De altfel estul post-comunist în general a fost apostrofat că nu știe să muncească, că în comunism nu se muncea cu adevărat. Prin urmare trebuia să apară o generație pro (-muncă). <br />
<br />
Șomajul e inacceptabil și a fost atacat atât în experimentul totalitar comunist (de model sovietic) cât și în actualul capitalism. În comunism un șomer putea fi dus pe loc la secția de poliție iar în capitalism ajunge repede la marginea societății unde se închid toate orizonturile.<br />
În capitalism (dar într-o anumită măsură și în perioada pre-89) vina o poartă exlusiv individul. E vina celui care nu reușește să-și găsească mult îndrăgitul "rost" brusc degradat la un singur sens. Sau l-ai găsit dar nu ai dat totul pentru el. Pare evident că din poziția de șomer nu ai nici un drept (atrofierea accelerată a ajutorului social) cu atat mai puțin dreptul la răgaz. Șomerul trebuie să fie și el extrem de activ, de aceea este și monitorizat de stat, el trebuie să demonstreze că se află într-o febrilă căutare după un loc de muncă adică locul care-i va livra la un moment dat si timpul liber de care el acum dispune totuși cu prisosință (dar nu poate consuma). Ajutorul social asigurat de stat se plăteste și el doar că în altă monedă. Șomerul trebuie să-i arate neîncetat statului că merită să primească acea sumă infimă care-i permite in cel mai bun caz subzistența pe o perioadă determinată în timp. Pe vremuri la coadă la Oficiul Forțelor de Muncă, azi înglodat în aplicații și CV-uri, alergând între interviuri sau colaborări ("combinații") efemere, pe palierul timpului liber situația doar s-a înrăutățit.<br />
<br />
<i>Divertismentul extrem</i><br />
<br />
Yachting pe apele agitate ale Mării Roșii, scuba diving in Galapagos, safari-uri extravagante în savane dar și în cartiere sărace. Bungee jumping-uri sociale, telegondola peste favelele din Rio. Orice spectacol se poate intensifica pentru cei cu putin timp liber dar cu mult capital. Fărâma de timp rămasă trebuie stoarsă, eficientizată, "senzaționalizată", optimizată perfect. Ne luăm locul de data asta pe scenă și impostura diversitătii poate să înceapă. Curg oferte pentru timpul liber, plaje izolate si mega-private, ashram-uri super-confort pentru mega-clienții globali unde îți este adusă până și apa plată din propria ta țară. Totul este găndit pentru tine, cuvântul cheie: privat. Ți se oferă și un guru personal, local, care vorbeste engleză, aproape ca nu simți că nu mai esti la tine în Europa, America de Nord deși acum și turiștii ruși si chinezi sunt puternic curtați. Toate condițiile de acasă au fost teleportate, inclusiv gardurile înalte. <br />
Poți să-ți cumperi o insulă (www.privateislandsonline.com).<br />
<br />
Citind la întamplare ofertele de timp liber ai senzația că suntem într-un punct zero, pare că subiecții cărora li se adresează aceste oferte sunt arși la creier de tempo-ul cotidian. Prin urmare pare că nu mai știm nimic, că nu avem absolut nicio idee ce să facem în afara serviciului. <br />
Printre zecile de "traineri" si "think-tanks" născociți de lumea corporatistă se numără si "antrenorii" de timp liber cu ale lor cursuri de "life-management" sau "life coaching". Cei care se ocupă cu augmentarea timpului liber în aceeași parametri temporali, tu ai tot trei ore libere dar ele pot fi exploatate în adâncime. <br />
Dar optimizarea asta oferită de companii e departe de a fi inocentă, nu că vreunul dintre cititori avea vreo naivitate. Regimurile de timp din nou se întrepătrund, "life-coacher-ii" te pregatesc în fapt pentru randament maxim la serviciu. Spicuim dintr-un program conceput de un "life-coucher".<br />
În team-building dimineața începe cu:<br />
"Cursuri de tras cu arcul, te ajutăm să-ți atingi țintele în viață".<br />
Nu înveți doar să tragi cu arcul, e tot un fel de odihnă activă dar multi-dimensională, o adevărată "devenire". <br />
<br />
Pachetul de timp liber poate conține glisări pe tiroliană in Bicaz, kiting pentru zmei corporatisti, snorkeling, snorting si alte asemenea dar toate în general cu un "catch" idelogic. Pe de altă parte team-building-urile de cele mai multe ori (de)generează beții si aventuri frugale între angajați, soldându-se cu traume si melodrame ulterioare .<br />
Prin urmare ni se spune că timp există cu prisosință, doar angajatul nu știe să-l administreze și aici intervin acești antrenori, singurii care te pot suna și în weekend ca să controleze daca te-ai ținut de programul stabilit la ședințele de timp liber (ținute tot în timpul tău liber). Astăzi mâna invizibilă a lui Adam Smith te ia de ciuf si te trimite la mall, alt tip de ofertă all-inclusive, un loc pseudo-public unde te calci in picioare de atâta diversitate. Trebuie să consumăm veros căci altfel ne paște colapsul, se prăbușește societatea.<br />
Marile companii, bănci etc. pun la dispoziție pe lângă instructori de dezvoltare personală, pe lângă creșe și grădinițe la sediu, pe langă ședințe de nutriție și educație fizică, acesti coordonatori de timp liber (life-managers). Compania propune un program extrem de detaliat de "evenimente" post-muncă. <br />
Bătălia pentru timpul angajatilor a început de mult, toate firmele mari investesc masiv în optimizarea acestui nou algoritm.<br />
<br />
În plus, ca aditiv, a apărut o altă nișă de activitate post-slujbă care a prins azi un avant considerabil în rândul claselor mijlocii si sus-mijlocii. Alți mega-inițiați, numiti de data asta chiar "guru financiari", te învață ce să faci cu banii, cum să relationezi emoțional cu banii. Trebuie să te răzbuni pe bani, ai pierdut jumatate din ce ai investit, nu contează, arunca-te si mai mult! Salariul trebuie să-ți justifice toate orele de stres și astfel cheltuirea lui trebuie să fie absolută, violentă, "trebuie să fii agresiv cu banii" spune unul dintre acesti specialiști în codul timpului liber, adică să-ți depăsesti limita salarială, să mergi pe credit pocnind din bici. Acest curent se mai numeste în jargon corporatist și "economie ezoterică", sunt considerați un fel de eretici ai consumului ortodox, avangarda schemei capitaliste "cuminți"și domesticite (înfrânate) de un oarecare agent moral.<br />
<br />
De multe ori după serviciu ești tot la serviciu. In aceste seminarii sau team-buildinguri intensive oamenii află ca altceva nu au de făcut în timpul liber, ca el nu mai există, cam asa sună sfârșitul timpului individual. Nu mai dispui de timpul tău dar te desfasori într-un timp rationalizat, denaturat, umplut de pseudo-evenimente aplatizante (poster-event). De aceea totul trebuie sa fie azi un "eveniment", orice altă activitate nu mai poate pretinde timpul nostru. <br />
<br />
<i>evadeazacunoi.ro </i><br />
<br />
Să mai vorbim puțin de vacanțele de azi ale claselor inferioare si a celei de mijloc ajunsă la ananghie. Dacă vrei sa refaci traseul unui concediu din anii 70-80, asadar neactualizat, pe litoralul autohton, te vei trezi cu prosopul la 10 m de plaja uitându-te la spatele șezlongurilor amplasate regulat pe toată plaja. Parcă tocmai a avut loc un soi de d-day al privatizării și batalioane de șezlonguri si umbrele au ocupat plaja in primele ore ale dimineții pe toata lățimea statiunii. <br />
Unde mai pui că la întoarcerea la birou ( în cazul precarilor de mijloc) o să se râdă oarecum rautăcios, nevoalat, iar colegii își vor etala pozele din Capri, Bora-Bora sau insulele Maldive, iar tu cu vacanta ta la Neptun ( te grabesti sa mentionezi "unde poti găsi și lux") o să stai mai retras, tăcut, un pierzător în competiția timpului liber. N-ai urcat pe podium anul ăsta, poate anul viitor dacă muncești sârguincios în ambele registre de timp. <br />
<br />
Marile vase de croazieră, paradis-inchisori plutitoare unde singura aventură în necunoscut s-ar putea să fie explozia motorului sau chiar naufragiul colosului de metal. Poate singurul lucru imprevizibil și nemenționat pe brosura densă a crozierei. Astfel ieșirea din rutină ar putea însemna chiar pericolul iminent asupra propiei tale vieti, spectrul desființării tale chiar în timpul liber de calitate cumparat cu timpul-serviciu. Intr-un fel aceste mall-uri amfibiene reprezintă chintesenta distractiei ("evadarii") predeterminate într-o lume "globalizată". Cutreieri lumea perfect organizat, nici un aspect al zilei nu e lasat la voia întâmplarii, fiecare secundă din cele 24 de ore este calculată. Bucla vieții de birou ("cubical" etc.) te bântuie și aici, poate la mii de km de locul de muncă. Un fel de Club Med nomad, satul all-inclusive e urcat pe pirogi și navigat aiurea. <br />
<br />
<i>Timp liber = timp pentru consum; remușcare > consum</i><br />
<br />
Aici toata lumea joacă același sport de performanță. Consumul diferă, nivelul de pregatire si antrenament diferă, dar terenul si practica sunt aceleași. De la consumul material la cel imaterial mașini de ocupat timp liber sunt puse în funcțiune la toate nivelurile societatii, (ni) le știm cu totii. În orice clasă socială te-ai afla știi "cu ce se mănâncă"/consumă timpul tău liber. De multe ori e preschimbat în timp productiv, dar nu contemplativ, reflectiv ce ulterior s-ar putea reifica într-un oarecare bun intelectual, ci te angajezi într-o "dezvoltare personală" care trebuie să-ți îmbunătățească eficiența la serviciu/servicii.<br />
Timpul dedicat strict consumului devine și el maculat, consumul pur îți provoacă remușcări, poate ai învățat la antrenamentele de timp liber că trebuie "să investești mai mult în tine" poate pur si simplu simți că trebuie sa te specializezi si mai abitir. Dar, dacă îți permiți, derapezi usor spre spectacolul carității. Filantropia transformată în bursă, un conglomerat de relații publice, tendințe, fluctuații - unde premianții din societate îmbină utilul cu super-utilul. Ăsta e cel mai scump timp liber, numai marii patroni, patricieni și mecena și-l pot permite. Toți actorii și muzicienii de calibru planetar mixează timpul liber cu filantropia.<br />
<br />
Cu cât urci scara socială opțiunile se multiplică exponențial, se ramifică si se rafinează pe profilul individului sau a familiei (familia de mult este ținta principală a strategiilor agenților si operatorilor din industria turismului). Ideologia celulei-cuib trebuie revitalizată si mai abitir in timpul liber. Starea de lene, hoinăreala, inactivitatea brută, reveria sunt blamate, considerate naivități nocive. Solitudinea în vacanță e reprobabilă, în vest să călătorești singur e privit cu suspiciune (turismul sexual). <br />
Dar odată ajuns în sferele înalte ale capitalului ți se poate reproșa chiar și lipsa de atitudine față de pierzatori, lipsa conștiintei sociale. Sus de tot in vârful piramidei economice a ajuns inacceptabil să nu folosești timpul liber și în folosul "comunitatii". Nu trebuie să fii familiar cu Edward Berneys sau Ivy Lee pentru a urmări geneza Corporate Social Responsability și a marilor fundatii filantrope ce poartă numele respectivilor miliardari. În plus stau ca dovadă sutele de ONG-uri si organizații care se ocupa de timpul liber al sponsorilor lor, multi-naționalii care-si permit mai multe dimensiuni de timp. <br />
<br />
În schimb ceea ce sigur a înțeles toată lumea e că în timpul liber trebuie să manevrezi fără încetare aparatul de reprezentare. <br />
Construcția unei identități a devenit o luptă acerbă pe internet, imersați în rețelele sociale suntem prinși frenetic în "expresia de sine" (self-expression), o auto-exploatare virtuală generalizată pe care o practicăm în intestinele celor 2-3 companii care domină internetul. Timpul liber e intens și generos petrecut în fața ecranului lucrând de zor la optimizarea propriilor avataruri din lumea virtuală. S-au născut culturi de socializare, cu coduri particulare, cu o gramatică și o abordare specifice. O preocupare cotidiană asumată total, deja firească. Vorbim de avataruri ce pot lua orice formă/platformă, din punct de vedere comportamental suntem toti in aceeasi oală si acest fenomen trangresează într-o anumită masură clasele. Adaugăm aici si regimul dopaminic ridicat provocat de privirea ecranului timp de mai multe ore (eu acum de ex.) si avem imaginea unui subiect destul de agitat... în timpul său liber. <br />
Susan Sontag deja în On Photography (1977) anunța - apropo de ultra-popularizarea aparatului de fotografiat - apariția unui nou subiect: turistul în realitate. Astăzi niciun prefix nu poate să descrie expansiunea, generalizarea acestei intuiții. Totul e "de fotografiat" în jurul nostru, suntem permanent mirați si fascinați de viata noastră cotidiană. Totul în jurul nostru poate fi imortalizat, sau mai degrabă "asasinat" ca să rămanem în terminologia propusă de Susan Sontag. Orice micro-întâmplare ordinară e digitalizată, în buclă, orice variație a individului e "împărtășită" pe rețele.<br />
<br />
Spectacolul generalizat si integrat al societății capitaliste a suprimat timpul mort (sau e în curs de a-l anihila). Nu mai există timpi morți. Suntem extrem de vioi, perfect vivaci, creierul este într-o alertă similară cu cea provocată de pericol si într-adevar există pericole. Primejdia timpului inert, neutilizat, ne-exploatat, suspensia, interstitiul, hiatusul, ne-angajarea sau lipsa angajamentului. Și aici mă refer și la preocupările politice, sociale, activismul din timpul liber. Romantismul oțios e definitv depășit. Totul presează.<br />
Urmează actualizarea continuă (constant update), avalanșa de informații pe toate canalele media la care trebuie sa te racordezi fie și superficial, ca să fii brici la interviu și la curent cu tot ce non-mișcă!<br />
<br />
<i>" Why is brain and behavior so commonly interpreted as “maximizing utility,” when it could be equally interpreted as “minimizing disutility”? Note how the trivial shift in wording leads to a significant shift in our view of “human nature.” The first interpretation points to the neoclassical homo economicus. The second leads back to the homeostatic — and dialectical — view [...]"</i><br />
interviu cu Ben Campbell - "Marx was a neuroscientist"<br />
<br />
<i>Contextul somatopolitic</i><br />
<br />
In general există 3 mari categorii de droguri ilegale si legale deopotrivă. Incepem cu cele ilegale: energetice (uppers): amfetamina, cocaină etc., psihedelice (psihotrope) cele care alterează predilect percepția: LSD, ciuperci psilocibe, peyote etc. si afective-contemplative (downers) precum MDMA, Kratom, Marijuana ingerată, opiacee si bineinteles, într-o subcategorie sui generis, regina auto-distrugerii - heroina. Ele se intercalează uneori și formează alte sub-categorii (e.g. disociative). Consumatorii cu experiență își optimizează mixul pentru personalizarea trip-ului (candy-flipping, snow-balling etc.). Pe lângă ele în dieta narcotică a societății stau substanțele legale ce intră de multe ori în aceleași mari familii de droguri ilegale. Marele Pharma și rețeaua de clinici si psihiatrii îți prescriu (pe lângă substanța principală) o suită de side-kicks, de boost-ere si soft-ere cu care reglezi legal eficacitatea drogului.<br />
<br />
Nu e greu să intuim care e categoria care se potriveste ideologiei competitivității, ce se mulează pe profilul învingătorului, atotactivului. Unele te stimulează să faci lucruri, să produci, altele să observi, să iei distanță față de lucruri, invită la repaos. Dacă facem analogia cu fenomenele din societate care dau dependențe e clar că suntem înconjurați de stimuli energetici, pro-activi, sexuali, afectivi, suntem invadați de senzațional, de micro-panici intense, de ecrane care ni se adresează. Suntem permanent excitați, deja o banalitate dar pe care o dezavuăm întocmai ca un dependent, ca un junkie. În ce privește drogurile legale care alterează percepția poate doar când mergi la mall te mai pierzi intr-un soi de psihedelie consumeristă. Înconjurat de firme luminate, zeci de culori si mesaje absurde, ceva similar cu un sfert de timbru L.S.D. resintetizat de companiile farmaceutice în colaborare cu PR-ul mall-ului; patinoare, munti de butaforie imensi, zeci de restaurante cu specialităti "globale", trenulețe pentru copii, mega-locuri de joacă cu carcase-corăbii cu tunuri pe care urlă copii, un freamăt aiuritor ce te poate conduce într-o călătorie cognitivă derutantă deși subțire ca experiență și foarte precisă ca scop (să stai cât mai mult în mall).<br />
<br />
Substanțele psihoactive legitimate și promovate de industria farmaceutică constituie o piață în creștere exponențială ce intră într-un duet allegro cu media, societatea spectacolului pe speed si antidepresive. Cocktailul de azi al subiectului contemporan e un mix brutal între excitanți cotidieni precum reclamele "aspiraționale" omniprezente, presiunea "creșterii infinite" si deja ultra-cunoscutele anti-depresive, calmante de tot felul ("down"-ere cu prescriptie) ca prozac, xanax, zoloft, anafranil, valium si alte variatiuni pe aceeasi temă precum bătrânul diazepam si suratele de nouă generație. În situații de austeritate cererea de medicație sedativă nu poate decât să crească. Ești sufocat de urgența zilei, în timpul liber ingerăm droguri prin toate suprafetele inducand dinamici ce intra in conflict, creând subiectul perfect ciclotimic pentru schizofrenia capitalistă (sau vestita "bipolar disorder", un real succes de marketing al patologiei).<br />
<br />
Apare un soi de organism ce-și dezvoltă dependențe contradictorii, centri nervoși noi din ce în ce mai înfometați pentru anumiți stimuli generați în condiții specifice. De altfel deși "drogurile" (termen folosit fără discernământ de vocile mainstream) sunt stigmatizate si identificate haotic la nivel oficial, în fața ecranelor dinamice (de la televizor la telefon deștept) creierele noastre lucrează într-un regim similar cu cel indus de cocaină sau amfetamină. La nivel chimic nu sunt diferențe prea mari, cu cât esti mai imersat în ecranul dinamic cu atât stai mai mult treaz. În aceeași parametrii de oboseală dacă te apuci să citești o carte adormi în 10 minute, la televizor în jumătate de ora iar în fața laptopului poți glisa virtual ore întregi. Conform perspectivei neurologice termenul de drog trebuie extins la fenomenele generatoare de dependență din întrega societate.<br />
Trebuie sa ne administrăm dependențele, pe asta se concentrează cetățeanul contemporan global. Oficial trăim într-o cultură a alcoolului. În fapt înotăm în "droguri", ca să nu vorbim de dependențele de zahăr și carbohidrați ce-ti provoaca scurte dar intense senzații euforice alternate cu nejustificate depresii, sau de "sindromul" ADHD si pastilele Ritalin, drogul la mare căutare al ultimilor ani. Marea ipocrizie a unui sistem ce selectează somatopolitic narcoticele ce pot fi legal consumate nemenționând niciodată contextul general spectacular pre-fabricat care generează și susține dependențe. Până la urmă vorbim de neurotransmițătorii majori, dopamină, adrenalină, serotonină pe care îi inhibăm sau îi activăm oscilând perpetuu între stimulante și anti-depresive ilicite sau nu. <br />
<br />
Neuro-marketing-ul joacă tare exact în zona asta a chimiei și a dirijării afectelor (crearea consumatorului fidel pe viață), marele capital investește intens în dezvoltarea de algoritmi psihosomatici șă tipare de consum în căutarea acestui graal al manipulării emoționale a "clientului", loialitatea veșnică. <br />
<br />
<i>otium cum dignitate (Cicero)</i><br />
<br />
Exista si cazuri fericite, excepționale (să zicem unii artiști dar nu numai), cei care își permit să nu adere la disocierea convențională dintre timpul dedicat supraviețuirii și timpul dedicat viețuirii bune, pentru că munca lor se suprapune cu ceea ce ar vrea să facă oricunde, oricum. În sensul ăsta artistul e în avangardă, într-o lume in care a munci este un privilegiu si șomajul e stigmatizat pe agenda globală, artistul oferă o reală potecă alternativă. Chiar dacă miroase tot a precaritate șansele de urca mai rapid treptele sociale sunt mai multe și prin modalități care par (cel puțin din scaunul din birou, după ore petrecute în el) mult mai atrăgătoare. Artistul contemporan dovedește mobilitate și flexibilitate extreme, e actualizat la toate ideologiile bio si eco, și afișează o autonomie închipuită care-i conservă tenul si generează zâmbet. Artistul fără contract permanent pare că duce o viață mai sănătoasă reușind să-și auto-gestioneaze timpul liber. Rezidențele, premiile și bursele sunt atuurile artistului contemporan. În plus e fixat by default în "creativitate". În fapt transformarea pieței muncii din ultimii 30 de ani în piață de servicii si bunuri imateriale a făcut ca artistul azi să fie un pionier în societate. Nu a devenit mediul lui mai puțin precar ci mai degrabă piața muncii s-a "reformat" în jurul lui, a fost remodelată întru "veșnica nesiguranță" a lui Marx. Azi toata lumea lucrează în regim de colaborare, aproape toți suntem angajati într-un "proiect", avem sau suntem hăituiți de un "deadline", dupa care trecem la alt proiect unde sunt proiectate alte deadline-uri. <br />
<br />
Într-un sistem capitalist artistul fără instituție ("fără spate") a lucrat dintotdeauna într-un regim de pseudo-austeritate, fără ajutor social, fără perspectiva unei pensii, activ într-un prezent presant, elastic, extrem de versatil, antrenat în fragmentarea timpului propriu (part-time veterans). Cei aflați în tradiționalul câmp al muncii vor trebui să învețe de acum încolo de la artist. Crescuți în etiolare socială, artiștii dovedesc o etologie mult mai bine optimizată la regresul global. Până la urmă artistul e modelul și protagonistul industriei creative și recreative și a contribuit decisiv la pregătirea terenului pentru sosirea omului-corporație, cel care se ocupă de toate departamentele, de la concept la producție, de la reclamă la vânzare, PR; personajul fără timp.<br />
<br />
<i>Spectacolul întețit</i><br />
<br />
Relatarea evenimentelor de timp liber live, din cabina pilotului sau a telecabinei din alpi. Esti la ski in Austria sau in Tunisia pe o plajă inedită, poate în locații asiatice post-tsunami. Tanato-turismul, doom-turism-ul și alte asemenea nu sunt nici ele de neglijat. Ce e important e că toate aceste experiențe pot fi comunicate în timp real, timpul liber devine un timp ce trebuie comunicat permanent, reprezentarea timpului liber intră pe bursa vacanțelor, acolo ești evaluat si te evaluezi în funcție de raportul dintre orele petrecute muncind (supraviețuire) și calitatea distracției (viețuire). <br />
<br />
Te duci spre consumul de artă, utilizezi timpul liber în cautarea disperată a deconectării. Dar arta nu mai pleacă din sufrageria, dormitorul, biroul tau. La birou asculti la căsti muzica care-ți place, acasă ai surse de divertisment si deconectare peste tot, de la televizor la laptop, telefon. Dacă ajungi la bienale, la artă contemporană, observi că toată lumea (curatori, artisti) încearcă "experience design", pavilioanele nationale de la Veneția sunt în competiția de a crea experiența totală. Din în ce în ce mai rar vezi doar "lucrări" pe care să le poți bifa în treacăt. <br />
Dar mai degrabă ajungi la teatru sau la cinema, acolo te deconectezi de nu te vezi. Mori de râs, râzi din tot sufletul și uiți un moment de presiunea competiției. Sau plângi, asisti la tragedii istorice, psihologice sau sociale si reverberezi emoțional, intri în același regim al afectelor excitate ce predomină si celelalte medii de consum zilnic. Divertismentul post-muncă de mult poate să înseamne și emisiuni de știri sau dezbateri de studio TV, totul ne incită și ne deprimă deopotrivă în acest spectacol generalizat în care plictiseala se instalează rapid.<br />
<br />
Totuși acest spectacol este important, vital, neîntrecut în a ține preocupat bruma de spirit a subiectului hăituit de oferte, obosit de cantonamentele societății capitaliste. E ceea ce nu putea prevede Keynes. Spectacolul în sine este unul dintre drogurile greu de înlocuit. Ce-i dai cetățeanului când se întoarce sfârșit acasă dupa “birou”, dupa peste 8 ore de muncaă, cuplul (celibatarul) care trebuie să-și cumpere mâncare pre-gătită la supermarket la ora 22.00, nu poți să-i torni documentare anti capitaliste sau de emancipare feminista, Africa poverty, eco awarenes etc. (desi se încearcă si nișa asta acum, HBO difuzeaza documentare sociale, Food Inc. si Inside Job au câștigat la rând câte un Oscar). <br />
Cu ce poţi să substitui acest spectacol atât de adânc impregnat în fibra societăţii? Aici vorbim de nescrisul cod al timpului liber. Poate cel mai important în faza actuală de dezvoltare a societăţilor capitaliste vechi sau mai noi. Vorbim de puţinul timp liber petrecut în afară sferei de competitivitate, ce faci când întreprinzătorul din ţine ia o pauză, în intervalele presupuse repaosului? Atunci faci din şi vacanţe o competiţie, weekendul devine lucrativ, orele de după serviciu devin un alt fel de slujbă, se întrepătrund cu cele de dinainte, lucrezi de acasă lejer pentru serviciul-muncă. Serviciul-postmuncă se conturează la orizont de zeci de ani. Nu mai ai de ce să-ți omori timpul (killing time) pentru că e deja mort.<br />
<br />
Există și aici o conexiune cu perioada pre-89. Cu odihna activă promovată prin reviste, almanahuri si documentare Sahia educative, cu marile aventuri montagnarde, care se leagă cu munții lui Leni Rifenstahl și fanteziile alpine fascistoide. Piscurile patriei, să cunoști relieful țării, prin urmare în timpul liber poți lucra la identitatea ta națională. Documentarul "Reportaj de la Steagu Rosu" al casei de film Sahia ilustrează perfect dulcea ironie dintr-un film de propagandă. Sintagmele cheie sunt: muncă patriotică, odihnă activă, relaxarea prin muncă. <br />
<br />
<i>"Pentru a profita cât mai mult de odihnă trebuie să te trezești cât mai de dimineață."</i><br />
<br />
Pensia<br />
<br />
E totuși de mirare cum a putut fi implementat cu atata succes gândul că dupa 63-65 de ani o sa te distrezi de-o să rupi. Cei 30-40 de ani de muncă de fapt sunt fel de intermezzo interminabil între copilarie/adolescență (+poate anii de studenție) și marea vacanță de la sfârșitul vieții care în fapt, îndraznesc să zic , de multe ori este chiar moartea. Vacanța permanentă, asigurată pentru toată lumea. <br />
Singurul punct care rămâne o miză a sindicatelor și a angajaților în general este vârsta pensionării și numărul orelor de lucru vs numarul orelor de concediu. Dar cum sindicatele și-au pierdut din forță și credibilitate iar numarul angajaților permanenti scade, oamenii se agiă între multiple slujbe, devin lucratori "part-time". Tocmai bucata de timp care ar fi putut fi liberă e suprimată, toate părtile-timp au fost ocupate întru producție, de orice natură ar fi ea. Nepoții lui Keynes muncesc pe rupte.<br />
<br />
E în continuare dificil să întelegem cum a reusit istoric să fie legitimată (conservată) de la stânga la dreapta această vârstă a pensionării la care au aderat toate țările industrializate și cele în curs de industrializare. Pe linia aceasta progresul s-a oprit prin anii 40. Pentru muncitorul secolului XIX sau cel de inceput de secol XX sună intr-adevar a progres dar pentru sec XXI după toate promisiunile ideologiilor modernității pare o glumă malițioasă ideea ca dupa ce implinesti 60 de ani să zicem (dupa peste 35 de ani de muncă) o să te bucuri în sfârșit, frenetic, de tot timpul tău liber. Cel mai adesea ți-l vei petrece optimizând tratamente pentru diferitele "slăbiciuni" acutizate în perioada în care ai muncit ca un salahor. Iar miza mutării vârstei de pensionare cu un an mai sus sau în jos sună destul de cinic din perspectiva unui stat sau a unei companii care te-a supt timp de 3 decenii, anii de plină vigoare fizică si psihică. <br />
Între perioada pre-muncă și pensie pendulezi între familie si serviciu, amandouă de la un punct extrem de previzible si cu tendinta spre rutinare, clișeizare. Prin urmare viitorul pare deja desfasurat, singurul lucru care-ți rămâne de făcut pentru a potoli frustrarile și pentru a genera "necunoscut" în viața ta este să câștigi cât mai mulți bani. Asta a rămas imprevizibil (în anumite straturi sociale), câți bani o să faci? Pentru că acumularea serioasă te poate transporta într-o vacanță extraordinară (deși și ea la rândul ei previzibilă în categoria respectivă) în locuri ultra-exotice ce îți vor echilibra efemer măcinările existențiale.<br />
<br />
Familia e funcțională, în sânul ei trebuie să urmezi cutumele, serviciul si el cu mecanica lui repetitivă, în schimb în zona câștigurilor dinamica e haotică, depinde de of-urile antropomorfe ale pieței si de încrâncenarea personală a fiecăruia (pâna unde poți să mergi). Poți să pierzi totul dar poți să sari clase sociale prin îndârjire, obstinație și, de ce nu, corupție. Daca ești un animal competitiv de anvergură te așteaptă un concediu și un timp liber pe măsură. Cu banii potențiali poți să-ți ridici vacanța la un alt nivel. Poți străbate oceanele și traversa continentele. Muți vacanța din Grecia în Brazilia, de la Corfu la Copacabana sau mai bine (pentru ca la Copacana toate plajele sunt integral publice) mergi "în insule", oricare ar fi ele, dar să fie departe de casă, private și all-inclusive (all are excluded). <br />
<br />
S-a perimat definitv loazirul mic-burghez care retrospectiv, deși continuu ironizat, pare singurul timp liber de invidiat. Să nu uităm că istoric tinerii burghezi, cei cu timp liber, de multe ori au devenit marxiști sau anarhiști celebri confirmând ipoteza care susține că uneori cei cu timp liber ajung la analize și poziții mai radicale față de cei total angrenați/subjugati în sistem. Iar asta nu se mai poate petrece, clasa de mijloc alunecă în jos rapid, se "lumpenizează", puțini burghezi își mai permit a fi oțioși iar toate clasele în complicitate muncesc și în vacanță. Sclavia prin muncă, desi denunțată de atâtea ori, e din nou pe afiș.<br />
<br />
"Time is money" nu mai e de actualitate, banii treptat dispar, iar datoriile si creditele sunt azi marii actori în viața cetățeanului, timpul s-a diluat. În această nouă paradigmă in care timpii se suprapun indecelabil avem un upgrade sau un bonus level si am putea rescrie vestitul clișeu ceva mai brutal: "Time is dead". Filmul distopic al lui Andrew Nichols "In Time" ilustrează parțial un scenariu de acest gen, unde cetățenii viitorului trebuie să muncească pentru timp, totul e măsurat în timp, singura monedă fiind "timpul". Pentru bogați eternitatea, pentru săraci secunde de trai.<br />
<br />
Deja în prezent mai avem mult de muncit, timpul nu ne aparține căci și noi construim dintr-un soi de inerție o lume mai bună pentru "nepoții" noștri. În pofida acestei crize prelungite în care orice urmă de optimism si speranță pentru oțiozitate au dispărut, oamenii sufocați de muncă persistă încolțiți de noua singularitate. Frazele ne sunt familiare și le sunt familiare și părinților și bunicilor noștri.<br />
<br />
Mai bine îl ascultăm un pic pe Borex de la Iași că el rezumă cel mai bine:<br />
"Ăsta e un har ceresc, să stau fără să muncesc." <br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<iframe allowfullscreen='allowfullscreen' webkitallowfullscreen='webkitallowfullscreen' mozallowfullscreen='mozallowfullscreen' width='320' height='266' src='https://www.youtube.com/embed/mRFTas6-yI4?feature=player_embedded' frameborder='0'></iframe></div>
<br />
<br />
<br />
<br />
<br />
<span style="font-size: x-small;">texte:</span><br />
<span style="font-size: x-small;"><br /></span>
<span style="font-size: x-small;">"The economic prospects of our grandchildren" J.M. Keynes </span><br />
<span style="font-size: x-small;">"In Praise of Idleness" - Bertrand Russell</span><br />
<span style="font-size: x-small;">"Overcoming tourism" - Hakim Bey</span><br />
<span style="font-size: x-small;">"The Abolition of Work" - Bob Black</span><br />
<span style="font-size: x-small;">"The right to be laizy" - Paul Lafargue</span><br />
<span style="font-size: x-small;">"De l'Osivete" - Montaigne</span><br />
<span style="font-size: x-small;">"The mother of all possibility" - Sven Birkerts</span><br />
<br />
<br />
<br />
<br />
<br />
<br />
<br />
<br />
<br />
<br /></div>
Ion Dhttp://www.blogger.com/profile/14987130822306748134noreply@blogger.comtag:blogger.com,1999:blog-4307255475730378970.post-61110655474676588152014-01-22T14:22:00.001-08:002014-01-22T14:22:25.259-08:00Premiile Bezna, Arsenie Boca și "arta politică" <div xmlns='http://www.w3.org/1999/xhtml'>De ceva vreme în București sunt tot felul de conflicte mai mult sau mai puțin interne între diferiți activiști, artiști și "artiști politici". M-am trezit adăugat și eu într-una dintre discuțiile astea ce încă se desfășoară pe email. După acuze mai mult sau mai puțin voalate de antisemitism și legionarism, bazate se pare pe ce am scris <a href='http://candidaturapresedintie.blogspot.com/2013/10/sa-vina-steagurile-sa-inceapa-defilarea.html'>aici despre Arsenie Boca,</a> spre surpriza noastră, deși nici unul dintre noi nu am intervenit deloc în discuție, eu și Biroul de Cercetări Melodramatice am fost eliminați de către David Schwartz: " i-am șters din acest mail pe birou și pe flueras, persoane cu care nu vreau să am de-a face nici într-un mail". Intrigat de această acțiune m-am hotărât să intervin și eu în discuție. Dar pentru că contul de email mi-a fost spart și e blocat momentan și pentru că o discuție publică e mai interesantă - obligă la menținerea anumitor parametri, impunând și puțină distanțare - am să încerc să deslușesc aici de unde vin ura și disprețul sintetizate de David.<br/>
<br/>
O fi Arsenie sărmanul? <br/>
<br/>
Abordarea mea recentă a lui Arsenie Boca a fost întâmpinată cu o "gândire" de tip Mîndruță: "stânga? a deci ești stalinist și pentru gulaguri, de ce nu te muți în Coreea de Nord?". E înfricoșătoare recepția unora dintre propunerile și intențiile noastre recente, lucrurile nu sunt chiar așa simple - citez din Mao înseamnă că sunt maoist, citez din Cioran sau Arsenie Boca înseamnă că sunt legionar. Lipsa simțului umorului dar mai ales a unui simț al performativului pare să fie printre cauzele acestei incapacități (destul de grave pentru cineva care lucrează într-o zonă de performance contemporan). Oricum să elimini oameni din discuție pe bazele astea denotă clar o formă a ceea ce Deleuze și Guattari numeau "microfascism de stânga". Asta e o problemă generalizată în România, totul se bazează mai mult pe crearea și protejarea de oligarhii artistice sau activiste: pe cine eliminăm, pe cine aprobăm, se bârfește mult și se discută persoane, nu idei... <br/>
<br/>
Sau or fi Premiile Bezna? <br/>
<br/>
<a href='http://candidaturapresedintie.blogspot.ro/2013/12/premiile-bezna.html'>Premiile Bezna</a> sunt cel mai plăcut mod pe care l-am găsit de a adresa o specie de gândire "politică" și "critică" ce s-a instalat în România, nu e vorba doar de GAP, atitudinea e răspândită și pe la grupuri de activiști, Critic Atac, grupurile din Cluj, competiția pentru premii e reală. Dar într-adevăr manifestul GAP a articulat foarte bine două aspecte importante ale acestei atmosferi:<br/>
<br/>
1. Un discurs împotriva esteticului și a artei în general, cu excepția a ceea ce ei numesc "artă politică". Discurs care în momentul ăsta, dă cam tare cu bâta în baltă - e o întreprindere stranie pentru o artă și un discurs ce se vor contemporane, într-un moment în care politicul și economicul funcționează tot mai mult pe baze estetice... <a href='http://candidaturapresedintie.blogspot.com/2012/10/economia-artistica-si-reptilienii.html'>Am scris mai mult aici despre asta.</a> <br/>
<br/>
2. Apologia asta a artistului (sau activistului) pansament, care merge unde apare defecțiunea și repară sau cel puțin expune problema, dă voce, trage semnalul de alarmă. Practic face o muncă de menținere și îmbunătățire. Ar trebui să dea de gândit că asta e exact ce vrea Puterea. Când arta asta comunitar-social-politică devine aproape o cerință obligatorie pentru a accesa bani europeni și alte fonduri, poate e momentul să faci un pas în spate și să ai unele îndoieli. Să începi să te gândești de ce vor de la tine să fi un asistent social sau un fel de lubrifiant al gentrificării și neoliberalismului pe la periferie. Oricum dacă trâmbițezi că manevra asta e singura formă legitimă de manifestare artistică și politică meriți cel puțin un premiu. <br/>
<br/>
Aici ar fi multe de zis dar alții le-au formulat foarte bine deja:<br/>
<a href='http://spangbergianism.wordpress.com/2013/03/08/i-take-it-all-back'>http://spangbergianism.wordpress.com/2013/03/08/i-take-it-all-back</a> <br/>
<br/>
PS: Premiile Bezna nu erau gândite pentru a fi propriu-zis înmânate, nici măcar nominalizări nu ne gândeam să facem... <br/>
<br/>
Florin Flueras</div>Alina Popahttp://www.blogger.com/profile/03185348500653287954noreply@blogger.comtag:blogger.com,1999:blog-4307255475730378970.post-52912453531096746582013-12-18T23:47:00.001-08:002016-02-01T10:04:58.720-08:00Premiile Bezna <div dir="ltr" style="text-align: left;" trbidi="on">
Premiile Bezna și marele trofeu sunt pregătite pentru categoriile:<br />
<br />
<b>-Arta comunitară și iluminarea maselor; <br />
-Lupta împotriva esteticului pentru o artă mult mai politică și mai autentică; <br />
-Marea indignare și activismul întârziat;<br />
-Gândire sănătoasă și succes cât cuprinde; <br />
... </b><br />
<br />
Dar, pentru a vă întuneca cu adevărat sărbătorile, avem și treburi mai serioase și mult mai morbide de atât la Bezna:<br />
<br />
<b>19 Dec, 19:30, Platforma: <a href="http://bezzzna.blogspot.ro/2013/12/bezna-infested-holidays.html">detalii aici</a></b> <br />
<div style="text-align: left;">
</div>
</div>
ffluerashttp://www.blogger.com/profile/02737309807104910678noreply@blogger.comtag:blogger.com,1999:blog-4307255475730378970.post-77612633327931155782013-11-11T14:44:00.001-08:002016-02-01T10:14:05.087-08:00Congresul Extraordinar al Candidaților la Președinție <div dir="ltr" style="text-align: left;" trbidi="on">
O candidată la președinție e în primul rând o interfață între interesele economice ale oamenilor importanți și oamenii de rând. Ea trebuie să aibă iscusința de a-i face să creadă pe cei din urmă că exploatarea, și extragerea profitului de la ei e în propriul lor interes. La Cluj vom demara procesul de creare a unor astfel de deprinderi importante, vom învăța cum să demontăm și anihilăm cauzele activiste importante, cum ar fi Salvați Roșia Montană, exploatarea gazelor de șist, cultivarea organismelor modificate genetic... Dar aceștia sunt doar primii pași. Vino la atelierul de perfecționare și profesionalizare a candidaților la președinție, pentru că a venit momentul să candidezi. Undeva în adâncul sufletului tău ști că ai stofă de președinte. La finalul atelierului candidații au ocazia de a se întâlni cu alegătorii într-un congres extraordinar al Candidaților la Președinție și să se confrunte într-o primă confruntare a candidaților. <br />
<br />
Atelier de formare a Candidaților la Președinție - 12 Noiembrie, 18h30, Fabrica de Pensule, Cluj;<br />
<br />
Congresul Extraordinar al Candidaților la Președinție - 13 Noiembrie, 18h00, Casa Tranzit, Cluj.<br />
<br />
Candidați anunțați deocamdată: Veda Popovici, Mihai Lukacs, Ion Dumitrescu, Florin Flueras. Lista e deschisă.<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="http://4.bp.blogspot.com/-6gQNZ1jYkhk/VnVjFu3F8UI/AAAAAAAAEac/91GWUoJZWcY/s1600/1422388931829.jpeg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" height="266" src="http://4.bp.blogspot.com/-6gQNZ1jYkhk/VnVjFu3F8UI/AAAAAAAAEac/91GWUoJZWcY/s400/1422388931829.jpeg" width="400" /></a></div>
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="http://3.bp.blogspot.com/-JhqjYT7ODrk/VnVjFkt1AMI/AAAAAAAAEZ8/Aq-w36U9Cu0/s1600/IMG_2756.JPG" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" height="266" src="http://3.bp.blogspot.com/-JhqjYT7ODrk/VnVjFkt1AMI/AAAAAAAAEZ8/Aq-w36U9Cu0/s400/IMG_2756.JPG" width="400" /></a></div>
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
</div>
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="http://1.bp.blogspot.com/-deE0mwrTzY8/VnVjFnIFGmI/AAAAAAAAEZ8/lpg6JyP7DP0/s1600/IMG_2782.JPG" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" height="266" src="http://1.bp.blogspot.com/-deE0mwrTzY8/VnVjFnIFGmI/AAAAAAAAEZ8/lpg6JyP7DP0/s400/IMG_2782.JPG" width="400" /></a></div>
</div>
ffluerashttp://www.blogger.com/profile/02737309807104910678noreply@blogger.comtag:blogger.com,1999:blog-4307255475730378970.post-45505730613905037372013-10-27T04:07:00.001-07:002016-02-01T10:33:03.765-08:00#rosiamontana și Mao (să vină steagurile, să înceapă defilarea) <div dir="ltr" style="text-align: left;" trbidi="on">
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgyzH55DLFFc4qSlENEEvV8aB4YbkY2bvMNymLMc4fBybMaDe6DfwuSxslXhRo7xfaNDwSrb-VTtY6Z9iOljQB_Gw440tMfFpT7dWSfFvw0YIYHo4-0uvbGCJqm7Ak95pfHc6oaKdibG_g/s1600/FB_IMG_1454350960640.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" height="300" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgyzH55DLFFc4qSlENEEvV8aB4YbkY2bvMNymLMc4fBybMaDe6DfwuSxslXhRo7xfaNDwSrb-VTtY6Z9iOljQB_Gw440tMfFpT7dWSfFvw0YIYHo4-0uvbGCJqm7Ak95pfHc6oaKdibG_g/s400/FB_IMG_1454350960640.jpg" width="400" /></a></div>
<br />
Articolul din comentarii și discuții pe Facebook, reactii la banner:<br />
<br />
In discuția despre cum ne raportăm la atacul naționaliștilor de săptămâna trecută:<br />
<br />
<i>Clar prefer steagurile roșii sau mai ales negre oricăror altor steaguri, dar recunosc că am o neplăcere tot mai accentuată să văd orice&nbsp;fel de steaguri. <br />
<br />
Cred că abordările identitare sunt neinteresante și foarte problematice. Putem să avem mesaje și acțiuni influențate de gândirea ecologistă, feministă, comunistă sau anarhistă fără să zicem tot timpul "I'm an anarhist, I'm a communist". Dacă continuăm așa ajungem să ne umplem viața cu conflictele cu fasciștii ca în documentarul ăla de la One World în care în Oslo exista clubul anarhist și clubul naționalist, se mai întâlneau din când în când să se bată și toată lumea era fericită. Dacă ajungem la conflicte de genul ăsta e clar că "ei" o să câștige, pentru că mecanismele identitare sunt specialitatea lor, și au nevoie de un inamic, un celălalt, mai presus de orice ca să se definească și să crească, altfel se dizolvă. <br />
<br />
E și total neproductiv, în momentul în care reușesc să te eticheteze ca anarhist, comunist, eco-anarhist... e ca și cum ai ieșit din conversație, e mult mai interesant să nu știe de unde să te apuce să le produci confuzie și chiar întrebări. De ce să le (ne) ușurăm viața și să le (ne) hrănim stereotipurile de gândire? <br />
Prefer să ne jucăm cu identitățile, de aceea am zis că suntem celula maoistă, cum zicea Zizek întrebat despre motivul pentru care-l are pe Stalin pe perete: "a, this is just to annoy idiots". Sau și mai interesant să ne jucăm cu simbolurile și identitățile lor, mi-ar plăcea de exemplu să facem o sectă de anarho-mistică revoluționară preluându-l pe Arsenie Boca sau chiar pe Iisus. <br />
<br />
În concluzie steagurile sunt boring. Și eu nu am chef să defilez sub nici un steag. Cum a zis Chairman Mao: "Everything under heaven is in utter chaos; the situation is excellent".</i> <br />
<br />
Au apărut bineînțeles reacții în comitetul de organizare:<br />
<br />
Că suntem pierduți dacă folosim citate din Mao <br />
<br />
Răspunsul meu:<br />
<i>Să înțeleg că nu primiți maoiști în mișcarea voastră? Că în Grecia și mai ales Turcia erau chiar mulți.. <br />
<br />
Din nefericire nu știu pe cine as putea cita ca să nu fim pierduți: așa că am să închei tot cu Chairman Mao: "It's always darkest before it's totally black."</i> <br />
<br />
După care au început alții să-și arate nemulțumirea și să propună măsuri (cenzură) și să apere capitalismul adevărat și să-l diferențieze de ceea ce numesc ei "corporatism". <br />
<br />
Răspunsul meu:<br />
<i>Nu sunt deloc maoist, cum am zis mai sus îl citez "just to annoy idiots" și să expun anumite limite de gândire... și pentru că a scos unele chestii mișto, gen:<br />
"Not cyanide lakes but emotional rivers" <br />
Chairman Mao <br />
<br />
Oricum cu Mao situația e mai complexă decât se înțelege pe Wikipedia dar whatever. Mă întreb ce ați face dacă s-ar adăuga mișcării maoiști adevărați gen Godard sau Badiou (considerat de mulți cel mai important filozof contemporan).</i> <br />
<br />
<a href="https://www.youtube.com/watch?v=rjlJ1hkVMFQ&feature=youtube_gdata_player">și aici mic videoclip din Chinoise, Godard</a> <br />
<br />
<i>Dar mai bine să visăm la Capitalism imaculat, adevărat, poate în sfârșit vin americanii (Chevron, IMF) și ni-l aduc și nouă.</i><br />
<br />
La previzibila acuză de extremism și totalitarism:<br />
<br />
<i>Ce e totalitar în ceea ce spun că nu înțeleg? Exact tipul ăsta de gândire superficială de tip ready made: 'apare cuvântul Mao deci totalitarism', e vizat de apelul meu la Mao. Hai să încercăm să detectăm conținutul și intențiile unui discurs să depășim totuși gândirea de tip Antena 3. <br />
<br />
Obama în momentul ăsta omoară cu dronele prin Yemen, Afganistan, etc, ce înseamnă că nu pot să mai citez din Obama, că de Bush nu mai vorbesc... Sau câți au omorât și omoară vestul(nordul) prin instrumente ca World Trade Organization, FMI, Banca Mondială, prin lumea a 3a unde în curând ajungem și noi? Istoria e în general sângeroasă, depinde de cine o scrie care sunt criminalii acceptabili și cei stigmatizați. Nu vreau să mă transform în apărătorul lui Mao dar mă enervează distorsionările colective de percepție. <br />
"Let a hundred flowers bloom; let a hundred schools of thought contend" Chairman Mao</i><br />
<br />
La întrebarea, dacă citez la derută și de ce Mao în piață nu doar pe Facebook:<br />
<br />
<i>Da, citez la derută, pentru perplexitate, contrariere, să provoc neînțelegere. Bannerul cu citatul din Mao a fost și un fel de experiment, eram curioși ce se întâmplă, cum reacționează lumea, speram și să ne ia în vizor vreo televiziune ceva. Însăși faptul că asta provoacă o discuție mi se pare important, în sensul ăsta din anumite puncte de vedere prefer bannerul ăla cu grădina maicii domnului, măcar e fucked up, îți face ceva pe creier, nu e doar un simplu mesaj linear unidimensional ca majoritatea, de tipul 'ce-i în gușă și-n căpușe' . <br />
Și dincolo de asta "Not cyanide lakes but emotional rivers" chiar sună mișto, trebuie să recunoaștem...</i> <br />
<br />
Și la acuza de irelevanță politică:<br />
<br />
<i>Mai politic decât să-i faci pe oameni să gândească nu știu ce poate fi. Eu sunt mai pesimist și de aceea cred că ce facem deocamdată nu e suficient ca să salvăm nimic... Așa că aș propune tuturor să experimentăm și cu chestii mai la limită, idei mai ciudate, pe care nu le stăpânim, de care nu suntem siguri, pentru că cele de care suntem siguri sigur nu funcționează. Sunt slabe șanse dar poate la un moment dat poate apare ceva surprinzător și pentru "ei", ceva care nu mai pot să administreze cu atâta ușurință ca protestele noastre.</i><br />
<br />
</div>
ffluerashttp://www.blogger.com/profile/02737309807104910678noreply@blogger.comtag:blogger.com,1999:blog-4307255475730378970.post-2774739971482362092013-10-10T12:55:00.001-07:002016-02-01T10:35:27.595-08:00#necRomania <div dir="ltr" style="text-align: left;" trbidi="on">
<div>
(necRomania: necro-corporations like Chevron, Bechtel, Monsanto, and some Gold Corporations are coming around IMF in the 3rd world to extract life, resources and profit through the killing of animals, people, plants, nature, future. #gazedesist #rosiamontana #necRomania) </div>
<div>
<br /></div>
Tocmai am scris următoarele propuneri și observații comitetului de organizare a protestelor:<br />
<br />
<i>//Propunere urgentă:<br />
Eu zic și propun că e momentul să se alăture cauzei Roșia Montană și cea a gazelor de șist, adică mișcarea să fie și contra fracking. Fracking-ul e o chestiune mult, mult mai sinistră decât proiectul RMGC. E apocalipsa - mizeriile alea de explorări/exploatări, care sunt/o să fie prin toată țara, folosesc enorm de multă apă pe care o contaminează nasol, producând sărăcie, cancer și cutremure pe teritorii extinse. Trecând peste corupție, dar cât de idioate pot să fie autoritățile ca să permită explorări în zona Vrancea?<br />
<br />
Și vă rog să nu aud idioțenia cu disiparea cauzei Roșia Montană prin adăugarea gazelor de șist. Din contră cauzele se cumulează, nu sunt divergente, e vorba de aceleași politici și mecanisme distopice în ambele, se va face legătura între cele două probleme și înțelegerea și enervarea vor crește. <br />
<br />
//Propunere secundară:<br />
Senzația mea e că energia pentru proteste încet, încet se diminuează, asta și pentru că s-a intrat și într-un fel de repetiție, același gen de rutină care a anihilat și protestele de acu 2 ani. Se produce și o centralizare și acumulare a puterii și deciziei care are un efect de sterilizare a mișcării, oamenii sunt implicați ca simpli executanți de trasee sau votanți. Asta se reflectă și în simplul fapt că se folosește Facebook (cu admin, cerc închis, oamenii nu sunt incluși în partea suculentă a protestului - discuțiile și deciziile). Ar fi de încercat și cu Twitter care e o platformă mai orizontală, deschisă și mult mai fluidă, rapidă, permițând organizări spontane descentralizate - nu degeaba e preferat peste tot în cazuri similare. (Știu că în România nu prea se folosește, dar poate o fi momentul acum). <br />
<br />
Distopia salvează România!</i> <br />
<br />
Și ăsta e un răspuns pe care l-am postat pe grupul comitetului la o acuză cum că aș eticheta pe unii ca fiind idioți:<br />
<br />
<i> Încă nu am făcut pe nimeni idiot, dar de abia mă abțin văzând unele răspunsuri. Mai bine să înțelegem acum că avem o gândire redusă (adică suntem idioți) dacă nu avem puțin simțul proporțiilor problemelor (fracking-ul acoperă întreaga țară cu efecte absolut sinistre) și dacă nu vedem conexiunile și potențialul de amplificare al protestelor prin adăugarea cauzei gazelor de șist, decât să zicem "ce idiot am fost" când toate preturile vor sări, că nu va mai fi apă pentru agricultură și creșterea animalelor și ce va rămâne va fi cancerigenă, asta dacă între timp nu ne cade tavanul în cap din cauza fracking-ului din Vrancea.</i><br />
<br />
Alt răspuns la ideea că se disipează protestul dacă se adaugă #gazedesist:<br />
<br />
<i> Nu există reguli pentru radicali, oricum nu unele care să apară într-un ghid... <br />
Cuvântul radical vine de la radix, rădăcină, cu cât mergi mai adânc cele două probleme se unifică pentru că au aceeași rădăcină: Necro-corporație care prin coruperea politicienilor, administrației și presei locale și cu sprijinul și presiunea unor structuri ca IMF, extrage și-și însușește o resursă naturală importantă și externalizează asupra oamenilor, animalelor și plantelor violențele ecologice și economice enorme implicate în proces. <br />
Aceeași schemă: <br />
Aur pentru corporație, cianură pentru populație. <br />
Gaze pentru corporație, cutremure și cancer pentru populație. <br />
Radical ar fi să se vadă că e vorba de aceeași cauză, nici vorbă de disipare.</i><br />
<i><br /></i>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiUPbt4Mgw_FvndT1gXMqlIjsdXo8tPsXSbE0DWCJFUmqo_hp3LRocEvlrvUtlmqrxdNxrnwI5rrTvXT6oU_pKND5JeL54ZoR-r_WohE2j7ksgUyKTrKCaxh6miRUJaA2y0IFhvqL5PEL8/s1600/36528_10201337464616783_1023158959_n.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" height="267" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiUPbt4Mgw_FvndT1gXMqlIjsdXo8tPsXSbE0DWCJFUmqo_hp3LRocEvlrvUtlmqrxdNxrnwI5rrTvXT6oU_pKND5JeL54ZoR-r_WohE2j7ksgUyKTrKCaxh6miRUJaA2y0IFhvqL5PEL8/s400/36528_10201337464616783_1023158959_n.jpg" width="400" /></a></div>
<i><br /></i>
<br />
</div>
ffluerashttp://www.blogger.com/profile/02737309807104910678noreply@blogger.comtag:blogger.com,1999:blog-4307255475730378970.post-72984575969672807122013-09-08T07:18:00.001-07:002013-09-08T07:18:31.315-07:00#rosiamontana <p dir="ltr">Dan Perjovschi pe Facebook:<br>
<i>si acum citeva rinduri despre bentite tricolore, ii, nu ne vindem tara si investitorii straini(ii inima cainii). bai iubitiva tara dar mai moale cu umflatul pieptului patriotic. asta ne-a adus numai necazuri si evenimente paranormale precum Vadim sau alti racnitori nazzionale. sintem intr-o lume interconectata in care nu folosim I-phoane produse la Tecuci avem capitala la Bruxelles si tribunalul la Haga si filmele noastre sint produse de Canal+. </i></p>
<p dir="ltr"><i>daca nu erau "investitorii" occidentali in arta arta contemporana din Romania arta era gata moarta, eu personal n-aveam nici-o cariera si n-apucam sa va fac nici-un desen. </i></p>
<p dir="ltr"><i>baietii rai cu palarii negre sint d'aici de-ai nostri... ce OMV si-a bagat singur petrolul in buzunar? ce FNI era afgan? Bacorexu maltez? ce Goldu a dat de Rosia pe Google Earth?</i></p>
<p dir="ltr"><i>asta nu gingaseste Corporatiile care spulbera si dreg cumpara si corup si nici biznisplanurile care ne lasa cu lacul plin de cianuri. Dar trebuie judecat caz cu caz si model cu model...</i></p>
<p dir="ltr">Într-adevăr naționalismul e total dubios dar la fel de dubioasă e și opinia asta că proiectul Rosia Montana e un caz particular din cauza corupției locale. Ce se întâmplă în cazul Rosia Montana se întâmplă sistematic în lumea a 3a și a 2a cel puțin, dar chiar și în lumea întâi tot mai mult. În momentul ăsta există proteste similare în Grecia, Turcia, țări din America Latină, etc. E foarte greu să nu vezi același model de expropriere și acumulare a resurselor și profitului cu externalizarea spre oamenii obișnuiți și natură a costurilor și dezastrelor. Există instrumente ca FMI, Banca Mondială care asigură că acest lucru să devină sistematic, cu tot tacâmul, acorduri secrete, mituire/șantajare (economică) cu pierderea puterii a politicienilor care gândesc altfel... Trăim într-o dictatură a economicului și unde se poate face profit se va face până la urmă. </p>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"> <a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEguQzr4S1uxECuOCHB59iqXwmryQAZYHBboCQaaktllSx4SbziQ060GRxC7HT4j_by8EPkwZjxoJNKNJQwP9uB_7g7SohbbJ-E-6EgY8RetsXMuPZ2xaU3fz4RZe3PkbMuKRX80MPDoYuE/s1600/IMG_20130907_220320.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"> <img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEguQzr4S1uxECuOCHB59iqXwmryQAZYHBboCQaaktllSx4SbziQ060GRxC7HT4j_by8EPkwZjxoJNKNJQwP9uB_7g7SohbbJ-E-6EgY8RetsXMuPZ2xaU3fz4RZe3PkbMuKRX80MPDoYuE/s400/IMG_20130907_220320.jpg"> </a> </div><div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"> <a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhV-Nok88r1S7OKWbZbyjRPHxFWBTwAwAdePOMhd_KnzmnFmPTcfZmd1VZ4vjaJtdTC17L1cwHx_3kuWoDBUbvfM-TUtsFBTWCKwwqlJ4irtUot-iARUW6bdG3Zfqe8YbLOCBpG8uc2eZE/s1600/IMG_20130907_181143.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"> <img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhV-Nok88r1S7OKWbZbyjRPHxFWBTwAwAdePOMhd_KnzmnFmPTcfZmd1VZ4vjaJtdTC17L1cwHx_3kuWoDBUbvfM-TUtsFBTWCKwwqlJ4irtUot-iARUW6bdG3Zfqe8YbLOCBpG8uc2eZE/s400/IMG_20130907_181143.jpg"> </a> </div><div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"> <a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEix7t0EGs2vkOtJJ8bhxYBGYrhNCT9CxX_U7gT796nF_csqwPIuFn1M4ih86JPk-BW9Q8lkt_LJm63PJBWZUKgTxTECBSZYf_c2A7pd9DrttKVCuwoqqaprnxuekh23K0XwfO1iAnZjkGw/s1600/IMG_20130907_213344.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"> <img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEix7t0EGs2vkOtJJ8bhxYBGYrhNCT9CxX_U7gT796nF_csqwPIuFn1M4ih86JPk-BW9Q8lkt_LJm63PJBWZUKgTxTECBSZYf_c2A7pd9DrttKVCuwoqqaprnxuekh23K0XwfO1iAnZjkGw/s400/IMG_20130907_213344.jpg"> </a> </div>ffluerashttp://www.blogger.com/profile/02737309807104910678noreply@blogger.comtag:blogger.com,1999:blog-4307255475730378970.post-5948095500598010852013-06-14T01:01:00.001-07:002013-07-03T03:16:58.956-07:00Taksim respiră <div dir="ltr" style="text-align: left;" trbidi="on">
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEii4HfIp0t5Pyp8K5QdapSnUCjuumOeNd1qYFfpjPml_lJOvZBJDnc8KcGubxZjqOr0HIdNuMeucs5kuJLeK5so8tsqsI_EzmZqvOK5WUJWZXIlUTG6YBD__UOR4BrG_82jXjeh4eR5SIQ/s1600/IMG_20130608_204203.jpg" imageanchor="1" style="clear: left; float: left; margin-bottom: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEii4HfIp0t5Pyp8K5QdapSnUCjuumOeNd1qYFfpjPml_lJOvZBJDnc8KcGubxZjqOr0HIdNuMeucs5kuJLeK5so8tsqsI_EzmZqvOK5WUJWZXIlUTG6YBD__UOR4BrG_82jXjeh4eR5SIQ/s400/IMG_20130608_204203.jpg" /></a></div>
<div dir="ltr">
<br /></div>
<div dir="ltr">
<br /></div>
<div dir="ltr">
<br /></div>
<div dir="ltr">
<br /></div>
<div dir="ltr">
<br /></div>
<div dir="ltr">
<br /></div>
<div dir="ltr">
<br /></div>
<div dir="ltr">
<br /></div>
<div dir="ltr">
<br /></div>
<div dir="ltr">
<br /></div>
<div dir="ltr">
<br /></div>
<div dir="ltr">
<br /></div>
<div dir="ltr">
<br /></div>
<div dir="ltr">
<br /></div>
<div dir="ltr">
<br /></div>
<div dir="ltr">
<br /></div>
<div dir="ltr">
<br /></div>
<div dir="ltr">
<br /></div>
<div dir="ltr">
Printr-o interesantă coincidență s-a nimerit să fim într-o rezidență de o lună în Istanbul exact în perioada asta, la fel cum acu doi ani s-a nimerit să fiu în Atena în momentele cele mai intense ale protestelor*. Înainte să venim aici auzisem de violențele de pe 1 Mai și recent am aflat că totul ar fi pornit în 10 Aprilie când un mic grup de activiști a lansat pe Twitter hashtag-ul #ayagakalk, o chemare la rezistență împotriva construirii unui mall pe locul unuia dintre puținele parcuri rămase în Istanbul. Spre surpriza tuturor reacția a fost neobișnuit de puternică, de data asta enorm de mulți oameni răspunzând chemării. De atunci au fost numeroase incidente și confruntări, tensiunea s-a amplificat continuu până pe 31 Mai, vinerea sângeroasă cum o numesc unii. </div>
<div dir="ltr">
<br /></div>
<div dir="ltr">
În acea vineri situația era asemănătoare peste tot: oameni cu măști de gaze, majoritatea total ineficiente, cu sticle cu soluții antiacid, oțet sau felii de lămâie la nas, aerul era chimic oriunde te-ai afla, ce varia era doar intensitatea. Ne mai apropiam din când în când pe câte o stradă de Taksim dar nu reușeam prea mult, oricum cu cât ne apropiam atmosfera era tot mai apocaliptică: ceață chimică amestecată cu fumul de la focurile aprinse cu scopul de a mai ridica din norii de gaz, baricadele tot mai dese și mai înalte, din loc în loc pe jos erau bălți roșii sângerii dar majoritatea nu era sânge ci o spumă chimică pe care o aruncau peste protestatari tunurile de "apă". Trebuia să fi tot timpul în alertă, din când în când mulțimea de oameni începea să alerge panicată și - pe străduțele înguste și supraaglomerate, cu ochii închiși din cauza lacrimogenelor - asta devenea aproape la fel de periculos ca poliția. Am tot încercat să ne apropiem de Taksim dar exista o limită dincolo de care nu mai suportam gazele lacrimogene și trebuia să ne îndepărtăm. Toată admirația pentru cei care au rezistat în acele momente în linia întâi. </div>
<div dir="ltr">
<br /></div>
<div dir="ltr">
Vineri periajul se schimba foarte rapid, Istiklal una dintre străzile pietonale ce duce în Taksim, probabil cea mai turistică din Istanbul era diferită de la oră la oră: vineri pe la amiază încă era ca de obicei plină de turiști, în câteva ore s-a umplut de protestatari, apoi protestatari și poliție și foarte mult gaz lacrimogen. Dimineață totul arăta distopic, poliție peste tot, vitrine sparte în mod selectiv - chiar în capătul dinspre Taksim al Istiklal o librărie a rămas aproape intactă în timp ce mai tot era distrus în jur. Polițiștii erau vizibil epuizați, unii încercau să doarmă pe pavajul plin de spumă roșie și praf alb depus de la gazele lacrimogene. Treptat, treptat însă tot mai mulți protestatari veneau din toate părțile și luptele au reînceput pe străduțele din jur, atmosfera era din nou plină de gaz. Enorm de multă lume venea dinspre partea asiatică spre Taksim, dinspre Besiktas și de peste tot. Poliția a fost copleșită de sutele de mii de oameni determinați și foarte combativi după represaliile de cu o noapte înainte. În scurt timp Istiklal și Taksim erau din nou pline de protestatari și așa a rămas timp de zece zile, deși treptat s-au mai adăugat și turiștii. </div>
<div dir="ltr">
<br /></div>
<div dir="ltr">
Istanbul e imens și nu puteai să ai o imagine de ansamblu despre ce se întâmpla, nici protestatarii nu o aveau, Sâmbătă în timp ce pe Istiklal, în Parcul Gezi și în Taksim era mare sărbătoare pentru că poliția a fost îndepărtată, în Besiktas se cerea disperat ajutorul pe Twitter. Exista o maximă disperare datorită faptului că poliția devenise foarte violentă, era plin de chemări alarmante, oamenii fiind speriați de substanțe necunoscute cu care erau asaltați. Polițiștii au intrat în casele oamenilor și au făcut arestări, în special în rândul fanilor Besiktas. Era la lucru aceeași tactică pe care am văzut-o și în București în timpul protestelor, de intimidare și denigrare a "ultrașilor", a elementelor mai combative, astfel încât mulțimea să fie pacificată. O altă scenă importantă a evenimentelor era și încă e cartierul muncitoresc Gazi. De multe ori zilele astea dacă urmărești #direngezi și #direngazi pe Twitter situațiile sunt foarte diferite, acolo încă se duc frecvent lupte între protestatari și poliție la fel ca în numeroase alte locuri din țară: Ankara, Izmir, Adana, etc. </div>
<div dir="ltr">
<br /></div>
<div dir="ltr">
Poate mai mult decât în alte ocazii similare comunicarea prin Twitter a fost și e centrală. De multe ori vedeam oameni care în momente de relativ calm sau fiind retrași pe străduțe, verificau hashtag-urile specifice diferitelor zone ale revoltei ca să afle care mai e situația. Era cam singura posibilitate de a avea o idee despre ce se întâmplă în împrejurimi. Pentru navigatul în oraș în acele zile, dacă trebuia să ajungi undeva era foarte util să faci o căutare pe Twitter după numele străzilor sau zonelor prin care treci. Cuplat cu google translate, în cazul nostru, puteam avea cât de cât o imagine despre ce se întâmplă. Tot pe #direngezi și alte hashtag-uri se cerea și se oferea ajutor, se anunțau punctele de asistență medicală, se anunțau adăposturile. Multe cluburi, restaurante și hoteluri și-au oferit sprijinul, chiar și cei de la spațiul în care pregăteam proiectul pentru care suntem la Istanbul ne-au întrebat dacă poate fi folosit ca punct de prim ajutor și adăpost pentru protestatari și în câteva minute s-au acoperit ferestrele și a început prepararea de soluții antiacid, pachețelele cu lapte, alimente, lămâi, etc. </div>
<div dir="ltr">
<br /></div>
<div dir="ltr">
Un artist local acu două zile îmi spunea că Twitter-ul a înlocuit complet presa, e mediul prin care se publică și se diseminează ideile în condițiile unei prese foarte controlate. Sunt virale fotografii cu stop cadre de la diferite posturi TV din vinerea chimică, în timpul evenimentelor la televizor pe CNN Turkey se putea vedea un documentar despre pinguini, și pe alte canale de știri concurs miss Turcia, cursuri de gătit, informații despre prețul aurului, etc. Există jurnaliști care s-au retras din presă și publică doar prin intermediul Twitter și unii au chiar sute de mii de followers. În parc sunt afișate tot felul de hashtag-uri pentru diverse problematici, am văzut oameni care poartă tricouri cu logo-ul Twitter și în câteva locuri stencils cu sintagma: "The revolution will not be televised, will be twitterised". În condițiile astea nu e de mirare că Erdoğan a afirmat că "a apărut o nouă amenințare,Twitter...Social media e cel mai rău lucru pentru o societate". Se pare că a și luat măsuri pentru a lupta cu acest rău și Sâmbătă au fost momente în care accesul la Twitter a fost blocat. De asemenea au fost multe arestări pentru postări pe Twitter. </div>
<div dir="ltr">
<br /></div>
<div dir="ltr">
Începând de Sâmbătă lucrurile s-au calmat în Taksim am mai prins doar o situație când s-a aruncat gaz lacrimogen în mijlocul nostru, probabil din elicopter, și din cauza inghesuielii și a imposibilității de a te mișca ne-a cuprins o senzație de panică. Dar incidentele au dispărut și protestatarii și-au asigurat pozițiile prin zeci de baricade, consolidate cu autobuze, betoane și ce s-a mai găsit. În parc totul a început să fie foarte asemănător cu ce am experimentat acu 2 ani în Atena, Taksim arăta tot mai mult pe zi ce trece ca Syntagma. Același gen de auto-organizare pentru a curăța parcul și piața, la fel s-a improvizat o clinică, cantine cu mâncare gratuită, farmacii, bibliotecă, chiar și o mini-clinică veterinară (animalele străzii au fost și ele foarte afectate în mijlocul evenimentelor). Se țin speech-uri, dezbateri, discuții, se împart tot felul de textulețe, se cântă sau se ascultă muzică. O piesă cu sonoritate rusească și în care din când în când se aude "Latin America" se poate auzi adesea. Se mai aude și multă muzică în limba curdă, limbă altfel interzisă în spațiul public. În fiecare zi la nouă Taksimul se extinde în tot orașul, oamenii ies la ferestre și bat în oale, tigăi, mașinile claxonează, pietonii aplaudă, etc. </div>
<div dir="ltr">
<br /></div>
<div dir="ltr">
În rest în Taksim și Gezi erau multe fotografii cu Ataturk dar și cu Che Guevara, fotografii cu eroi partizani torturați de dictaturile militare, chiar și cu Marx, Lenin, Trotsky, etc. Totul e foarte colorat, foarte multe steaguri, majoritatea sunt a tot felul de partide și organizații: socialiste, comuniste, staliniste, marxiste, maoiste, maoist-naționaliste, trotskyste, feminist-comuniste, kurd-comuniste, un partid comunist preocupat de organizarea celei de-a cincea internaționale, dar sunt și steagurile negre anarhiste, anarhist-sindicaliste, anarhist-feministe, feministe, ecologiste, steagurile curcubeu-LGBT, musulmanii anti-capitalisti. Și bineînțeles steagurile și tricourile principalelor echipe de fotbal din Istanbul: Galatasaray, Fenerbahçe si Beşiktaş. Există tot felul de alăturări care altădată ar fi fost explozive: kurzii stau în Taksim la câțiva metri de kemaliști, musulmanii anti-capitalisti lângă feministe și anarhiste(ști), galeriile rivale de moarte fac schimb de tricouri și fulare. Și bineînțeles e plin de bannere și postere cu tot felul de mesaje de genul celui care a circulat pe Internet cu două fete îmbrăcate într-un stil musulman dar fără burqa "Erdoğan dacă nu beau ești insuportabil", exista o proliferare a umorului de genul acesta. </div>
<div dir="ltr">
<br /></div>
<div dir="ltr">
Până în 11 Iunie lucrurile au fost în general pașnice și ecosistemul din parcul Gezi se dezvolta constant. Însă în acea dimineață de marți poliția a intervenit în forță nu doar fizic dar și la nivel de reprezentare, la nivel mediatic. Printr-o colaborare poliție mass-media s-a coregrafiat denigrarea și descurajarea oamenilor în a mai continua susținerea #direngezi. Acum Internetul e plin de imagini și videouri care dovedesc cum în acea dimineață s-au folosit polițiști infiltrați care au atacat poliția cu cocktail-uri Molotov și focuri de artificii sub ochii camerelor presei turce, până atunci absentă din piață. Cel puțin la televiziunile turcești, poliția a acumulat puțină legitimitate de care avea nevoie pentru a "elibera" piața. S-au dus lupte toată ziua și spre seară Taksim și cartierele învecinate erau iadul pe pământ. Poliția a atacat extrem de dur și spre miezul nopții am simțit o deznădejde și descurajare la majoritatea oamenilor pentru că realizau lipsa de speranță a situației, faptul că e nevoie de pregătire și dotare militară pentru a face față la duritatea intervenției. Și totuși cei care au mai rămas, miercuri dimineață încercau să curețe din nou parcul, să refacă corturile sau să instaleze altele deși atmosfera era puțin una de doliu. </div>
<div dir="ltr">
<br /></div>
<div dir="ltr">
Văzând o înregistrare a relatării în direct pe CNN a serii de marți din Taksim, am observat încă o dată aspectul de război al evenimentelor dar am remarcat și că CNN încerca să încadreze situația într-o citire de tipul religioși versus seculari. Într-adevăr există și o problemă religioasă exact pe temele care există și în România: încet, încet orele de religie nu mai sunt atât de opționale și unul din planurile guvernului Erdoğan e de a construi un fel de moschee a mântuirii neamului, care va fi cea mai mare din lume. Dar e prea simplu și parcă prea convine explicația asta a conflictului (anti)religios. Cum se explică atunci că în piață între zona feministelor și cea a anarhiștilor era zona musulmanilor anti-capitaliști. Situația e foarte complexă aici. Mai degrabă ceea ce unește e o atitudine contra distrugerii mediului, a socialului de către o dominație a economicului asupra lumii și vieții în general. Și în Turcia ca mai peste tot se poate vorbi de o dictatură a Businessului de un fascism economic, susținut de un stat polițienesc. În sensul ăsta purtătorul de cuvânt al lui Erdoğan a avut dreptate să spună pe același CNN că poliția face ce face peste tot, și a dat exemplele din Atena, UK riots, occupy Wallstreet, și noi putem adăuga și București, bineînțeles păstrând proporțiile. Cei din piață erau foarte conștienți că aveau de a face cu o problema globală, de aceea una dintre cele mai des auzite scandări era "Taksim e peste tot, peste tot e rezistență". Și cealaltă scandare, la fel de prezentă, la care de asemenea ne putem alătura e "faşizme karşı omuz omuza" (umăr la umăr luptăm împotriva fascismului). </div>
<div dir="ltr">
<br /></div>
<div dir="ltr">
La început am avut o reticență când am văzut că mulți din piață se revendică de la mișcarea Occupy, parcă de ceva vreme se simte nevoia și de altceva de a se merge puțin mai departe sau mai razna de deja împământenitele obiceiuri occupy. În scurt timp am înțeles că în Istanbul există acest potențial poate mai mult decât oriunde. În general ce am văzut aici chiar nu arăta a clișeu. În sensul ăsta sunt perfect de acord cu ce afirma Jussi Parikka pe Twitter: "@juspar: It's a refusal of preset models as well as preset cynicism. A different affect that sets the tone. #Turkey #OccupyGezi". Nu știu dacă există vreo speranță de la proteste am văzut sute de mii de oameni în Atena și sute de mii în Istanbul determinați, solidari și pregătiți să se lupte cu poliția dar fără prea multe șanse deocamdată. Într-adevăr direcția asta combativă și de politică clasică bazată pe preluarea puterii pare să nu mai ofere vreo speranță. Dar parcă și genul ăsta de așteptări ce țin de "succesul mișcării", "eficiența protestului" au ceva neplăcut în sine, ceva inserat în viața noastră de prea mult contact cu gândirea corporate. Dacă am trece puțin peste gândirea managerială orientată spre rezultate ne-am putea bucura că au fost zi de zi în Gezi mulți studenți și chiar elevi care dintr-o dată au nimerit în cea mai bună școală. În mijlocul unor astfel de evenimente brusc înțelegi mult mai clar și mai complex ce înseamnă de fapt guvern, poliție, "democrație" dar și despre ce înseamnă solidaritate, potențial, dorință, viață. Deși asta s-ar putea să le aducă mai degrabă probleme decât să le "folosească" în viață. </div>
<div dir="ltr">
<br /></div>
<div dir="ltr">
În experiențele acestor confruntări, în acele momente în care mii de oameni se solidarizează efectiv în fața morții, ceva se trezește, viața se poate simți puțin, pentru că viața pentru câteva momente nu mai e capital, anestezia "realității" nu-și mai face efectul. Comportamentele și atitudinile nu mai sunt simple investiții economice, ceva scapă, corpul colonizat de idea unică respiră puțin și gazul lacrimogen dintr-o dată pare mai respirabil decât mizeria inodoră respirată zi de zi. E necesară maxima adrenalină și prezența unui mare pericol simțit la nivel colectiv, plus, și asta e foarte important, senzația că o altă lume e posibilă, pentru ca tot ce părea împământenit și de neclintit dintr-o dată să nu mai fie așa solid. În acele momente se produce o deschidere a posibilului ce din păcate imediat se reînchide. Întrebarea ce s-a agățat de mine la #direngezi e cum să menți și chiar să lărgești acea deschidere? Fără această posibilitate de a imagina și simți o altă lume nu văd cum ceva interesant din punct de vedere politic poate apărea. </div>
<div dir="ltr">
<br /></div>
<div dir="ltr">
* Florin Flueras, Grecia prima ieșire din criză, România în comă, <a href="http://www.criticatac.ro/8734/grecia-prima-iesire-din-criza-romania-in-coma/">http://www.criticatac.ro/8734/grecia-prima-iesire-din-criza-romania-in-coma/</a></div>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
</div>
</div>
ffluerashttp://www.blogger.com/profile/02737309807104910678noreply@blogger.comtag:blogger.com,1999:blog-4307255475730378970.post-50881257889403155512013-03-05T09:36:00.001-08:002013-03-07T04:31:46.890-08:00Microfascismul de stânga mai lipsea <p dir=ltr>După evenimentul de la MTR, au apărut pe Critic Atac câteva articole pline de populism unele cu un ușor fundal de microfascism nu foarte bine camuflat. A venit și o primă replică de la Veronica Lazăr și Alex Cistelecan cu câteva puncte bune din care în special paragraful următor e important: "Fără o subiectivare politică emancipatoare – și e limpede că subiectivarea politică a ortodoxiștilor e departe de așa ceva – oricâtă înțelegere am avea pentru sărmanii de ei, oricât am putea explica în termeni neutri și obiectivi mecanismul fatal al alienării lor, oamenii aceștia nu joacă în echipa noastră. Deși prin poziția lor socială ar putea fi aliații noștri, din punct de vedere politic au fost și rămân armata de rezervă a reacțiunii. Și fără o critică radicală a alienării lor ideologice, nu avem nici o șansă să ne solidarizăm și să atacăm cot la cot problemele obiective și 'cu adevărat importante'”.</p>
<p dir=ltr>În același timp autorii predică ateismul militant de pe o poziție ce pare îmbibată de o religiozitate ortodox marxistă. În comentarii autorii sunt criticați pe bună dreptate pentru insistența lor și la un moment dat Szakáts István în sprijinul criticilor sale aduce exemplul personal al constituirii unei religii personale, se pare destul de lejere, interesante și playful. </p>
<p dir=ltr>Această încercare de subiectivare alternativă a fost repede taxată de Cistelecan ca deraiere subiectivă: "nu avem nici o problemă cu aceste convingeri personale, mici deraieri subiective, atâta timp cât ele nu afectează condițiile sociale obiective și corpusul politic." </p>
<p dir=ltr>E puțin paradoxal să afirmi necesitatea subiectivărilor alternative dar să taxezi ca deraiere subiectivă încercarea de a experimenta în planul subiectivității. E o abordare similară cu cea a ortodoxiștilor care și ei vor să cenzureze/blocheze alternativele de subiectivare. Și practic asta e cât se poate de aproape de ceea ce Deleuze și Guattari definesc ca microfascism. </p>
<p dir=ltr>Problema e că articolul e unul din exemplele cât de cât ok de pe Critic Atac... </p>
<p dir=ltr>PS:<br>
Microfascism nu e o acuză asa gravă cum pare, Deleuze și Guattari folosesc termenul pentru a discuta un fel de fascism subtil, camuflat, molecular care e prezent adesea și în mediile de stânga și activiste:<br>
"Leftist organizations will not be the last to secrete microfascisms. It's too easy to be antifascist on the molar level, and not even see the fascist inside you, the fascist you yourself sustain and nourish and cherish with molecules both personal and collective. "</p>
<p dir=ltr>Ceva din atitudinea generală a CA vis-a-vis de feminism, zona queer, hipsteri, artiști, sau reacția de anul trecut la textul lui Bifo reflectă bine acest concept - care din păcate nu e doar teoretic ci și bine încorporat și naturalizat. Fiecare din noi poate fi bântuit de microfascisme într-o măsură mai mică sau mai mare. Critica se referă oricum doar la o parte din colectivul CA și sper să fie constructivă. </p>
ffluerashttp://www.blogger.com/profile/02737309807104910678noreply@blogger.comtag:blogger.com,1999:blog-4307255475730378970.post-18414743007220065922012-10-17T09:39:00.002-07:002016-02-01T10:44:57.364-08:00Economia artistica si reptilienii<div dir="ltr" style="text-align: left;" trbidi="on">
<b>Economia artistică</b><br />
<br />
Într-un curs la care am asistat acu ceva vreme Stefano Harney, profesor la secția Business și Management a Universității Queen Mary din Londra, inversa complet percepția despre ce înseamnă rezistență în capitalism fiind de părere că noile forme de viață, noile forme de colaborare se nasc în teritorii (contra)culturale, artistice și de fapt rezistența se întâmplă tot timpul în zonele politice, de management, economie, care se străduiesc din răsputeri să țină pasul, încearcă să reziste, dar sunt tot timpul puțin în urmă, lăsând senzația de deja-vue, cursurile de management de exemplu sunând ca un clișeu și cărțile lor la fel.<br />
<br />
De aceea în prezent obiectivul managementului e să devină artă. Și, într-adevăr în programul pentru studenții de la management figurau vizionarea de documentare foarte critice cu economia actuală, gen Darwin's Nightmare, Let's Make Money, vizite la expoziții și performance-uri și discuții despre arta și teoria contemporană, practic cursurile respective arătau ca cele dintr-o școală (bună) de artă. Această situație pare firească, având în vedere că economia contemporană devine din ce în ce mai mult una artistică - creativitatea, afectivitatea, sensibilitatea, empatia, sociabilitatea sunt tot mai mult puse la lucru în centrul economiei.<br />
<br />
Dar nu doar arta e în focusul economistilor ci artistul în sine, ca inspirație pentru 'boemizarea' (precarizarea) muncii. Aportul creativ, dedicare totală, self-management, know-how despre cum să fi precar, anularea separării dintre artă și viață, munca din plăcere, flexibilitate și alte caracteristici și capacități ale artistului sunt numai bune pentru noua economie.<br />
<br />
O economie tot mai afectivă, artistică însoțită de o precarizarea a vieții. O viață în care economia a intrat tot mai mult și din care se extrage profit chiar și în "timpul liber". Am să citez aici un exemplu pe care îl folosește Juan Martín Prada: <i>oricine se perindă prin mall-urile ce prolifereaza pe la marginile orașelor colaborează în mod activ, doar prin expectanțele sale de a se simți bine, la producerea unui "teritoriu afectiv", a unui mediu de relaxare colectivă și receptivitate pentru "pre-designed entertainment", a unui spațiu unde ea/el și mulți alții se vor simți bine, permițând astfel să se pună în mișcare toate sistemele complexe de consum și apartenență (membership) ale din ce în ce mai puternicelor industrii ale conștiinței. Lucrurile stau așa pentru că valoarea productivă a subiecților nu mai stă în potențialul lor de producție ca muncitori ci în condiția lor de posesori ai unei vieți ce aspiră la entertainment, distracție, satisfacție. De aceea a fost spus cu atâtea ocazii că viața ca atare lucrează acum.</i>(1)<br />
<br />
Instrumentele artistice sunt foarte importante pentru a găsi moduri de a stimula oamenii "să aibă o voce" și pentru a găsi moduri de a aduce la suprafață capacitățile sociale, ca apoi acestea să fie "culese" - "to harvest the social wealth which is spread all over the place" e noul deziderat în noua economie, spunea același Stefano Harvey. Facebook e un exemplu chiar mai la îndemână decât cel dat de Juan Martín Prada. Pe Facebook cu toții suntem artiști, ne exprimăm, lucrăm continuu la propriul brand și nu prea mai contează că cineva ne recoltează însăși roadele capacității de a socializa și comunica, atâta vreme când în sfârșit avem o scenă să ne exprimăm.<br />
<br />
Aparent totul e mai bine, în mare se scapă de joburile repetitive și plictisitoare, acum suntem stimulați și mental și afectiv. Dar ce înseamnă oare ca economia să pătrundă în "sufletul" nostru și viața să devină economie? E aproape o banalitate deja să spui că această nouă economie e centrată pe producția de subiectivitate. Întrebarea e atunci ce este această subiectivitate ce e produsă prin această punere la lucru a celor mai intime capacități? Ce produce această absorbție de vitalitate, de capacități intime, în centrul economiei?<br />
<br />
<b>Nașterea lui Homo-Saurus</b><br />
<br />
La începutul anilor 80 când neoliberalismul a început să fie vocea dominantă în lume anumite zone de la periferia culturii cum ar fi teoria conspirației, filme de categoria B, scrieri SF mai mult sau mai puțin obscure, au devenit sensibile la mutațiile apărute în forma umană. Reptilianul a fost una dintre formele de viață ce și-a făcut intrarea în filme, scrieri, vise, în amintirile reprimate de răpiri extraterestre, extrase în stare de hipnoză și în mod retroactiv proiectată în trecut în întreaga istorie.<br />
<br />
Reptilienii sunt descriși ca niște indivizi reci și calculați, fără empatie, extrem de individualiști și competitivi, lipsiți de compasiune, "mult mai puțin sensibili decât oamenii". Majoritatea sunt din clasele conducătoare - moguli media, manageri, politicieni, etc. Și sunt contagioși, caută să influențeze pe toată lumea, stimulând tiparele de comportament asociate cu zona reptiliană a creierului, responsabilă cu gândirea ierarhică, agresivitate, conflict, diviziune, lipsă de compasiune, etc. (2)<br />
<br />
Acum știm că reptilienii există cu adevărat. Bineînțeles în cercetările științifice sunt numiți altfel - psihopați. Principala caracteristică a psihopatului e aceeași cu a reptilianului, lipsa empatiei și se pare că psihopații pot fi găsiți în aceleași locuri ca reptilienii - afaceri, drept, politică și mass media, "oriunde găsești bani, prestigiu și putere îi găsești și pe ei"(3). Psihopatia e un comportament adaptativ de succes pentru a avansa în tipul nostru de societate. De fapt, practic e în fișa postului pentru meseriile de succes să fi psihopat. În general dacă ești sensibil la impactul ecologic și social a ceea ce faci și empatic cu suferința umană și non umană ești "out of business". Pentru a avea succes economic trebuie să gândești economic și să fi fără milă.<br />
<br />
Într-un fel situația e simplă și confortabilă pentru noi, cei 99% - există în vârful piramidei niște indivizi răi, un 1% de porci, reptile sau oricum ceva fundamental diferit decât noi cei comparativ buni, și ei fac toate lucrurile oribile din punct de vedere economic și politic. Există o tendință istorică de a degrada și a identifica ca animale ceea ce vrei să exploatezi, domini, torturezi sau elimini - de a compara victimele cu animale ce merită un asemenea tratament. În această "criză" același mecanism a fost pus în funcțiune - foarte multă ură pentru bancherii lacomi, managerii de fonduri implicați în speculații financiare, pentru animalele lacome și dezgustătoare care au declanșat această barbarie.<br />
<br />
Dar neoliberalismul sau capitalismul financiar nu e doar pe Wall Street, e în obișnuintele noastre, în automatismele de percepție și mișcare, în atitudinile și dorințele noastre. Da, psihopații sunt privilegiați și favorizați social și economic în capitalismul financiar, dar cel mai înspăimântător lucru e că noua economie și modul în care este organizată produce psihopatul. Studii recente ce folosesc fMRI și magneto-encefalografie (MEG) au stabilit că experiențele culturale și modul în care societatea noastră e organizată se reflectă în microstructura creierului, modelând toate zonele acestuia și patternii neuronali, afectând structura creierului și modulând funcțiile cognitive. Aceste studii confirmă și din punct de vedere neurologic că empatia e obstacolul pe cale de a fi eliminat în această realitate financiară și nouă societate (4). Corpurile și mințile noastre sunt organizate de aceste impulsuri reptiliene și noua economie e în reflexele corporale și în automatismele noastre de gândire - suntem cu toții reptilieni acum.<br />
<br />
<b>Artiștii și/sau reptilienii</b><br />
<br />
Subiectivitatea neoliberală a fost atât de diferită de cea anterioară, a capitalismului industrial încât a fost percepută ca radical străină - vine de departe, altă galaxie sau din secrete baze subterane. Subiectivitatea neoliberală a apărut ca ceva repulsiv, înfricoșător, noua viață corporate a fost percepută ca un rău fundamental.<br />
<br />
<table align="center" cellpadding="0" cellspacing="0" class="tr-caption-container" style="margin-left: auto; margin-right: auto; text-align: center;"><tbody>
<tr><td style="text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEj5OHRE-1EgFXq_xdMuWx0wJXtmKL4M_zKut2BL-Lt0Zb7PIXmqauA6ZgBui058sbLHogeF1QykYR1RjKtQqjXczpGaOZgQENJXjnE0zQEyTG1IMrh3c7jl_fmVA9M1hx_wYXW4P3MEvr0/s1600/they+live_ok.jpg" style="margin-left: auto; margin-right: auto;"><img border="0" height="225" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEj5OHRE-1EgFXq_xdMuWx0wJXtmKL4M_zKut2BL-Lt0Zb7PIXmqauA6ZgBui058sbLHogeF1QykYR1RjKtQqjXczpGaOZgQENJXjnE0zQEyTG1IMrh3c7jl_fmVA9M1hx_wYXW4P3MEvr0/s400/they+live_ok.jpg" width="400" /></a></td></tr>
<tr><td class="tr-caption" style="text-align: center;"><div style="font-size: 12.8px;">
<div style="font-size: medium; text-align: left;">
Cadru din They Live de John Carpenter, 1988</div>
<div>
<br /></div>
</div>
</td></tr>
</tbody></table>
<br />
La sfârșitul anilor 80 asimilarea culturală, invizibilitatea reptilianului pare să fie completă. Filme ca They Live, Society au capturat această situație - ai nevoie de ochelari speciali sau de o sensibilitate specială pentru a putea percepe sau simți reptilienii și oribilele lucruri pe care le fac (facem). Același proces, puțin mai atenuat, a fost vizibil și în România la începutul anilor 90 când oamenii au început să călătorească în Vest. Au apărut tot felul de povești despre contactul lor cu subiecții capitaliști. Aceștia adesea au fost descriși ca fiind reci, individualiști, lipsiți de empatie, cu zâmbete false și profesionale, muncitori ca roboții, fără viață sau fără suflet...<br />
<br />
Dar turbo-capitalismul a sosit și toate acestea sunt istorie, suntem aceeași specie acum, cu mici diferențe culturale - reptilianul devine normalitate. În perioadele de tranziție dintre două sisteme (cum a fost la începutul neoliberalismului) există ferestre scurte de timp în care forma subiectivității poate fi percepută. Dar ce se poate face în situația actuală în care aceste diferențe, care au făcut posibilă percepția mutațiilor către reptilian, au dispărut de mult?<br />
<br />
Politica și economia au intrat pe teritoriul artistic și vechile forme de protest,"rezistență" sau de luptă sunt clar inoperaționale. Activismul clasic e anacronic într-o lume bazată pe producția și exploatarea de subiectivitate. Ce se întâmplă dacă problema ești tu, eu, etc, cu ce ajută să luăm puterea, atâta timp cât suntem tot reptilieni? Suely Rolnik e de părere că arta ar fi capabilă să opereze cu noile problematici, artiștii au instrumentele și spațiul de a opera cu totul altfel decât activismul macro politic bazat pe reprezentare și pe confruntare cu puterea pentru o lume mai justă și mai bună. Lista de întrebări ce se pun în prezent sunt substanțial diferite de cele din trecut:<br />
<br />
Un prim bloc de întrebări e legat de prostituția generalizată (pimping exploitation). Oare prin ce fel de bandaj de compresie ni s-a blocat vitalitatea astfel încât să tolerăm intolerabilul, și chiar să ni-l dorim? Prin intermediul a căror procese e vulnerabilitatea noastră față de celălalt anesteziată? Ce mecanisme ale subiectivității ne împing să ne oferim forța creativă spre satisfacția pieței? Și dorințele, afectele, energia erotică, timpul nostru? Cum se face că tot potențialul e capturat prin intermediul credinței în promisiunea paradisului de către religia capitalistă?<br />
<br />
Și continuă cu ce-ar trebui de fapt să începem: Ce practici artistice au căzut în această capcană? Ce ne permite să ne identificăm cu ele? Ce le face atât de numeroase? (5)<br />
<br />
Să sperăm că totuși ceva o să treacă și dincolo de limitările zonelor artistice și, printre proiectele menite la creșterea cotei artistice, o să se strecoare și unele proiecte sau acțiuni care să facă vizibilă puțin și această reptilizare imperceptibilă și, dacă putem spera la mai mult, poate că din viitoare experimente cu subiectivitatea să apară și noi forme de viață mai greu de digerat, monștrii pe care noua economie nu mai poată să-i înghită.<br />
<br />
<br />
<span style="font-size: x-small;">1. Juan Martín Prada, Economies of affectivity, <a href="http://t.co/rdAmOl2r">http://caringlabor.wordpress.com/2010/07/29/juan-martin-prada-economies-of-affectivity/</a></span><br />
<span style="font-size: x-small;"><br /></span>
<span style="font-size: x-small;">2. David Icke, The Biggest Secret, Scottsdale Arizona: Bridge of Love Publications, 1999</span><br />
<span style="font-size: x-small;"><br /></span>
<span style="font-size: x-small;">3. A Radical Blackfoot: Capitalism: A System Run By and For Psychopaths, </span><br />
<span style="font-size: x-small;"><br /></span>
<a href="http://aradicalblackfoot.blogspot.com/2007/02/capitalism-system-run-by-and-for.html?m=1"><span style="font-size: x-small;">http://aradicalblackfoot.blogspot.com/2007/02/capitalism-system-run-by-and-for.html?m=1</span></a><br />
<span style="font-size: x-small;"><br /></span>
<span style="font-size: x-small;">4. Gary Olson, Empathy and Neuropolitics: This is your brain on neoliberal culture. Any questions? <a href="http://home.moravian.edu/public/polsci/pdfs/EmpathyAnd%20Neuropolitics.pdf">http://home.moravian.edu/public/polsci/pdfs/EmpathyAnd%20Neuropolitics.pdf</a></span><br />
<span style="font-size: x-small;"><br /></span>
<span style="font-size: x-small;">5. Suely Rolnik, The Geopolitics of Pimping, <a href="http://eipcp.net/transversal/1106/rolnik/en/base_edit">http://eipcp.net/transversal/1106/rolnik/en/base_edit</a></span><br />
<br /></div>
ffluerashttp://www.blogger.com/profile/02737309807104910678noreply@blogger.comtag:blogger.com,1999:blog-4307255475730378970.post-65784727199695083712012-08-01T05:59:00.002-07:002013-07-03T03:23:07.452-07:00Spectacol în regim de urgență, de la răul cel mai mic la răul insesizabil.<div dir="ltr" style="text-align: left;" trbidi="on">
<span style="font-size: large;">- argumente pentru o viziune postspectacol – </span><br />
<br />
<i>"The extreme form of the expropriation of the Common is the spectacle, in other words, the politics in which we live." </i><br />
<br />
Giorgio Agamben (Marginal notes on Comments on the Society of Spectacle)<br />
<br />
În interiorul spectacolului, pe scenă, nimeni nu e în afara politicii, dar într-adevăr în spectacol politica și-a modificat funcția. A fi politic a devenit sinonim cu cu a fi pe scena politică adică locul unde urmărim lupta pentru putere, iar scena politică e singurul loc unde cetățenii recunosc, legitimează, gândirea politică. Pare că trăim într-o societate care se depolitizează (adică își pierde abilitatea de a dezbate în afara logicii puterii, a autorității) și în același timp se re-politizează agresiv, adică trăiește exclusiv în spectacolul mediatic. <br />
<br />
Asistăm de multi ani la ieșiri și intrări dramatice în scenă, lacrimi și răzbunare, la momente de rezoluție emoțională temporară, reconfigurări politice neverosimile, demiteri, destiuiri si arestari, dispariții subite si reaparații uluitoare in genul “visului” lui Bobby Ewing din Dallas. Protagonistii noi sunt putini dar se remarcă, de exemplu Mihail Neamtu cu usturoi și propagandă fascistă la pseudo-protestul recent anti-USL. Societatea spectacol e reconfirmată cu fiecare nou eveniment, a ajuns aproape un truism să o denunți. Cum intrăm în postspectacol?<br />
<br />
Romania în 1989, a intrat în noua lume, sau mai degrabă a ieșit din cea pe care o cunoștea, printr-un “reality TV show” neîntrerupt timp de zeci de ore (pauzele fiind necesare “răcirii camerelor de filmat”), așa au luat contact cei mai multi români cu revoluția, așa au vazut manifestându-se libertatea de expresie. În acest cadru am îmbrătișat noua ideologie prefabricată în conștiințele noastre izolate informational timp de decenii în care idolatrizarea vestului ajunsese la cote absurde. Prin urmare forma în care s-a întrupat mai întâi democrația la noi și care anunța bunăstarea capitalistă, a fost o emisiune interminabilă care s-a prelungit în primele luni ale anului 1990, luni “pline de senzational”, până la primele alegeri, dupa care spectacolul politic a devenit pe nesimțite parte din modul cotidian de a trăi politic, o nouă stare de dezamorsare similiră întrucâtva celei totalitare in care ideologizarea fiecarui aspect al vieții făcea futilă exact politica, adică dezbaterea unei viziuni asupra și înauntrul societatii. <br />
<br />
<a name='more'></a><br />
Dramaturgia acelor prime zile de televiziune non-stop în direct, poate fi usor reparcursă și deslușită dar n-o voi face aici, aș menționa totuși punctul culminant: cuplarea Crăciunului cu împușcarea soților Ceaușescu și urgența cu care s-a dat verdictul, un moment sacrificial religios învelit în dreptate seculară, un prim amestec toxic dar spectaculos, un prim contact brutal cu “politica” în regim de urgență. De aici încolo politica a devenit sinonimă cu reprezentarea ei, numai “în televizor” se puteau produce schimbări radicale, revoluții, justiție morală si numai pe ecran puteau să se întâmple sau să se desfacă gesturile politice, foștii adorați să devină condamnați, poporul să fie răzbunat. Numai in televizor recunoșteai alternanța la putere. Camerele de filmat și platourile de televizune au devenit câmpul de bătaie politic, să nu uităm cum arăta în timpul revoltelor din ianurie 2012 o parte a Pieței Universitătii, adevărat platou de televiziune, era momentul ultim al unei evoluții a receptării gestului politic începute cu 22 de ani urmă. La început era o singura televiziune, azi sunt foarte multe, specializate, dar oarecum clonate dupa același model de “progres” consacrat de Foxnews si Rupert Murdoch, sau cum spunea Mcluhan, competiția uniformizează, în cele din urmă toate televiziunile se comportă la fel pe piată, sunt în complicitate în căutarea modelului perfect de spectacol, maximului de profit. Frica de telespectatorul cu telecomandă îi motivează pe toți. <br />
<br />
În societătile occidentale care nu au cunoscut pauză de capitalism (ci doar momente de derută) spectacolul mediatic era deja generalizat, fortificat, teoretizat, puteai să-i urmarești istoria, ascensiunea. În schimb momentul românilor de imersare în media a fost un fenomen unic, straniu, o ardere a etapelor de neînteles în stadiul acela de big-bang al capitalismului, un “no man’s land” între epoci și ideologii în care alte aparate ale puterii funcționau dezgolite, proto-spectaculare, documentarul “Videogramme einer revolution” (Farocki/Ujică) fiind de departe cea mai bună analiză in acest sens. Era un vid de putere dar puterea se manifesta, niște angrenaje ale ei functionau aproape mecanic, reprezentând un alt tip de politică până atunci imposibil de imaginat. Nu e de mirare că deși Guy Debord își actualizase deja cartea sa vizionară ‘”Societatea spectacolului” in ‘88 prin cunoscutele sale comentarii, Giorgio Agamben a revenit in 1990 la aceasta scriind o a doua serie de comentarii “marginale”, adăugând o ultimă perspectivă asupra spectacolului prin prisma revoluției-eveniment din Romania, revoluția televizată care dupa părerea lui reprezintă confirmarea intuiției lui Debord mai precis marea unire între tipul de “spectacol concentrat” din estul Europei si “spectacolul difuz” care s-a dezvoltat în vest. Apariția spectacolului integrat. <br />
<br />
Descentralizarea spectacolui <br />
<br />
În ultimii zece ani puterea mediei tradiționale a fost slăbită serios de noile medii, a putut fi ocolită, oamenii au organizat rezistența în paralel cu televiziunile-corporații. Spectacolul s-a dispersat, s-a mutat pe laptopuri, desktopuri si alte device-uri. Acum fiecare dintre noi poate construi spectacolul și îl poate folosi, își poate stabili rețeaua de afinități informaționale care nu mai ține de niciun fel de granițe. Într-un fel este moștenirea denaturată a marelui vis de emancipare prin mass-media, instrumentele s-au schimbat, tehnologia ne-a parvenit tuturor dar sensul spectacolului este același, nu neapărat cunoscut dar la care trebuie sa contribui. În noul spectacol global participăm si jucăm mult mai relaxați, cu entuziasm, pentru că într-o anumită proportie este și “al nostru”. Starea de urgență instituită de evenimentele noastre care ard sa fie re-prezentate acaparează cu atât mai virulent și mai cuprinzător cu cât alimentăm, redistribuim “senzaționalul” prin rețelele sociale, blogurile, ziarele si revistele on-line, acest univers virtual fremătător care ne ține in alertă. Mai mult, poți trăi în spectacole paralele, periferice curentului principal media, pe twitter urmărești și te conversezi numai cu indignați, activiști, radicali de tot felul și ai senzația că revoluția e iminentă, deschizi un televizor și vezi că puterea spectacolului tău personal e totuși limitată, ierarhiile se păstrează încă.<br />
<br />
Astfel, azi dacă eșuezi în orice manifestare/acțiune publică este doar vina ta, nu ai știut să manipulezi mașina de PR, n-ai jucat cum trebuie în spectacolul tău.<br />
<br />
Noi facem burtierele noii televiziuni (iar lupta politica se duce prin burtiere, crawl-uri) a internauților, noi, “user-ii”, introducem informație dar nu spargem barierele, nu e o inundație care sufocă valorile rigide, identitățile tari create off-line de secole, ci doar amplificăm oscilația, vibrăm în acut, de aceea televiziunile tradiționale încă rezistă și influențează opinia publică prin tabloidizare, adică prin nivelare, viteza de reacție și exces de imediat, iar presa scrisă dispare aproape total. Rasism, xenofobie, resuscitarea “nenăscutului”, fanatisme de tot felul rezistă nestingherite și uneori chiar sunt amplificate sub anonimatul asigurat de on-line. În lumea internetului în sfârșit poți să trăiesti, să intri în simbioză cu un spectacol al cotidianului mult mai grandios decât in trecut, iar primii care au facut-o au fost politicienii, mai exact cei care sunt in cursa pentru putere permanent. Iar aici nu intra doar membrii partidelor si candidații în general dar si alte imagini - persoane cheie ale aparatului spectacular, cei care orbitează în jurul puterii. <br />
<br />
Cât de ușor se construiește consensul înăuntrul spectacolului prin repetiție, ciclicitate și viteză de distribuție. Spectacolul integrat de care vorbea Debord in ’88 abia acum capătă adevarata anvergură, atunci când oricine se poate mobiliza și îi poate mobiliza pe alții. În ciuda faptului că rețelele sociale promit diversitate absoluta și democrație palpabilă, ele își pot schimba caracterul instantaneu devenenind mijloace de control sau de răspîndire ultra-rapidă a propagandei.<br />
<br />
Guvernarea prin ordonante de urgență este exact de ce are nevoie sau chiar produce politica-spectacol, e o stare analogă celei “de exceptie” a lui Carl Schmitt, tipul de scurtatura inăuntrul democratiei in caz de urgenta nationala (siguranță statală, dezastre naturale etc.) dar care de data asta nu mai e instituită de un suveran. Cu noile instrumente avansate de reprezentare am refabricat un nou soi de “schutzhaft” actualizat la democrațiile-spectacol de azi. Situațiile de urgență se succed "á bout de souffle" și scurtcircuitează rațiunea și analiza, totul e rezolvat in cheie emotională, pasională, un scenariu pe care societatea spectacol nu-l poate rescrie indeajuns, pe care și-l doreste cu obstinație. Știrile se sparg în capul telespectatorilor într-un ritm accelerat, întotdeauna e ceva care stă să fie reprezentat înainte să fie gândit, o imagine-mesaj urgentă e intotdeuna pe țeavă, chiar daca nu e ceva eminamente politic, poate fi orice, totul se nivelează în interiorul spectacolului. În regim de urgență nu ai timp de replică, poate doar de încă o pungă cu floricele, spectacolul e tot timpul înaintea ta, scurtăturile în proiect, exceptia, sunt normele societății spectacol. De aceea discuțiile doctrinare au dispărut treptat dar sigur în ultimii 22 de ani.<br />
<br />
Postspectacol<br />
<br />
Nu mai e important, relevant, să fii de dreapta sau de stânga odată ce ești în dispozitivul spectacular. Nu poți opune rezistență argumentând ideologic, când ești pe scenă în fața camerelor – iar azi poți să fii tot timpul acolo – mai întâi trebuie sa deconstruiești structura în care-ți plasezi opiniile. Trebuie arătată, înainte de orice enunț, matrița în care te desfășori cognitiv, sau oricum trebuie interevenit intotdeuna în fundație, trebuie sabotată platforma, îngroșate și expuse elementele manipulative, trebuie să fii dispus să (te) piratezi, să folosesti cumva ceea ce oricum nu poți dezmembra. Astfel nu poți negocia cu aparatul spectacular decât performativ, să-l pui pe o linie auto-destructivă precum Jean Tinguely mașinile sale, chiar daca asta înseamnă și decesul sau compromisul “parazitului”. Să închizi televizorul nu mai reprezintă azi un gest de rezistență politică, să aplici morala clasică a distanței față de subiect nu mai functionează, răul cel mic si răul cel mare în logica spectacolului ar putea fi premiate cu oscarul pentru rol principal si respectiv pentru rol secundar, în același film răul cel mare are întotdeuna șanse mai mari să ia oscarul pentru rol secundar decât răul cel mai mic pentru rol principal.<br />
<br />
Oglinda TV <br />
<br />
Mulți intelectuali au ignorat și disprețuit OTV-ul tocmai pentru că nu au reușit să-i vadă potențialul politic în paradigma socității spectacol, au considerat televizunea lui DD o aberație, o chestie periferică marelui arbore al televiziunilor "serioase". Doar că din nou se dovedește că extremele doar îți arată centrul dur al respectivului univers, exagerările doar expun starea esențială. OTV era de mult politic dar a devenit evident pentru toata lumea abia cand s-a imbrăcat in haină de partid deși duce in continuare aceeași politică care se auto-născocește si auto-susține prin spectacol agresiv. Politicul în simbioză perfectă cu reprezentarea lui in cheie halucinantă, televiziunea-partid, în formă “pură”, campanie electorală si spectacol, versiunea 3.0 a sentintei “pâine și circ”, hiper-realitate, "specialiști în senzațional". <br />
Această televiziune funcționa deja politic, în sensul discutat aici, cu mult inainte de a deveni televiziune-partid, dar acum s-a conturat hibridul perfect, oglinda TV pana la ultimele ei consecinte, într-adevar cand te uiți la OTV te uiti la tine însuți , adica locul unde nu stii exact cine generează informația, imaginarul colectiv al spectatorilor sau invitații din emisiune. <br />
Daca vrem să căutăm undeva ce inseamnă si cum s-a modificat notiunea de politică azi (asa cum o folosesc mai toti analistii, jurnalistii si politicienii înșiși) putem să urmărim traseul acestui post de televiziune devenit acum si o forță "politică". Trebuie să acceptăm ca nu e cale de intors, a ajuns o banalitate inexorabilă. Toata lumea vede, vorbește în termeniii ăștia, protagoniștii recunosc și ei spectacolul și sunt disperați dar în același timp obosiți, nu stiu ce să facă cu “scena” căci permenent regia și scenografia au fost luate ca inevitabile, convenția a rămas nechestionată, am lucrat pentru democrație în conditii de reality show.<br />
<br />
A face politică, a fi politic în Romania. <br />
<br />
Toți politicienii, pe rând, din toate partidele, se plâng permanent că instituțiile statului “sunt politizate” si că ei le vor depolitiza cu prima ocazie pe care puterea le-o va acorda, sau de exemplu Nicușor Dan sustine că “nu face și nu a făcut niciodata politică”, auzim prin medii on-line si off-line că ICR era “politizat” iar susținatorii d-nului Patapievieci se reped imediat să răspundă că abia acum, cu mutarea de la președinție la senat, este politizat, prin emisiuni se urlă că CCR “s-a politizat” si acum trebuie depolitizată dar de fapt e vorba de o “repolitizare” pentru care trebuie să ieșim iarăși în stradă. Dar în fapt toate aceste miscari in interiorul spectacolului constituie meta-politica zilelor noastre. Aparatul spectacular e cel mai relevant din punct de vedere politic, inamicul și în același timp prietenul difuz. <br />
<br />
Cel mai mare pericol contemporan este într-adevăr această mutație a termenului, reformatarea lui, acest transfer de conținut în funcție de nevoile “de putere” ale unui moment. <br />
<br />
Prin urmare politic = membru de partid, a fi in sfera de influență a unui partid, implicat în vreun fel în lupta pentru putere. Dar pozitiile publice si actiunile economice ale lui Dinu Patriciu sunt luate ca neutre. Politica pare cel mai respingator lucru pentru unii intelectuali. In schimb la adăpostul capitalului comentezi distant, învingatorii sunt “apolitici” dar nerabdători să vorbească despre evenimentele politice. Acum toti “independentii” fug de “politic”, ghilimelele sunt inevitabile, cuvintele “independent” și “poltic” și-au iesit din matcă, sensurile sunt in perpetuă miscare evazivă, se denaturează si nu mai operează în aceleași convenții.<br />
A fi apolitic înseamnă azi a te feri de asocieri cu alte partide, dar cafturile de televizor intre membrii de partid (sau candidatii independenti) sunt considerate politice, decizia unei institutii a justiției statului - dacă aceasta atinge vreun politician - înseamnă că este politică, politic inseamnă razbunare, lovituri de imagine în direct, întrecere în smecherie, actorie, viclenie în a folosi puterea dar în primul rând înseamna a ține agenda zilei de spectacol, a produce cel mai nou scenariu. Pe scurt dacă te afli in spectacol ești politic dacă ești în afara lui ești apolitic. Dar consecințele acestei concluzii indică faptul că și comentatorii, jurnaliștii, analiștii, sociologii și filozofii care apar pe scenă joaca un rol similar cu cel al politicienilor. În fapt și ei sunt “politizați”, in logica spectacolului reclamele care însoțesc aceste emisiuni devin si ele elemente ce contribuie in mod egal. Toata lumea din teatru îngrijește la buna desfășurare a spectacolului, fiecare din poziția lui. <br />
<br />
In spectacol asistăm la o alternanță la putere cu adevarat neutră politic, partidul X inlocuieste partidul Y, succesiv, ca un automatism, aceste entități intră în contact cu un fel de putere arbitrară care se manifestă autonom, un mecanism în care partidele si oamenii de pe scena politică sunt doar piese de schimb. <br />
<br />
Odata cu apariția tehnocratului s-a mai dat o lovitură grea clasicului sens al politicii. Din perspectiva dreptei teoria politică e practicată de niste stângiști anacronici sau de-a dreptul periculoși. Pe acest fond pseudo-politic al spectacolului generalizat, desființarea oricărei noțiuni de politică tradițională se face in regim de urgență economică adică, nu-i așa… din rațiuni “apolitice”. <br />
<br />
Astfel într-un fel chiar politica este sub asediu, chiar dezbaterea înăuntrul societătii e pe cale de dispariție, conștiința indivizilor de a aparține unei colectivitati este atrofiată, agora e mutată în televizor, politica la economiști, asumarea ideologică dispare si termenul “politic” este resuscitat sub diferite morfe pentru alte nevoi intrinseci spectacolului politic. Binele comun nu este servit ci eradicat ca posibilitate. <br />
<br />
Putem spune că într-o mare măsură mașina-spectacol a făcut posibile aceste metamorfoze. Bineînțeles că sunt multe forțe care lucrează în procesul acesta de separație dar spectacolul mijlocește uimitor, grăbește conversia politicului. <br />
Trebuie imaginate, inventate noi forme si gesturi politice, nu cred ca se poate reveni (asa cum nu s-a putut niciodată) la un mod anterior (clasic) de politică. <br />
<br />
Postspectacol înseamnă să intervii in aceste rețele inamovibile, să observi breșele, să exploatezi momentele când spectacolul iși arată măruntaiele, să nu răspunzi la întrebările moderatorului din emisiune ci să-i deconstruiești emisiunea. Asta pentru început.<br />
<br />
Ion Dumitrescu </div>
Ion Dhttp://www.blogger.com/profile/14987130822306748134noreply@blogger.comtag:blogger.com,1999:blog-4307255475730378970.post-62192675674866663942012-05-14T02:58:00.001-07:002012-05-14T03:21:33.458-07:00Un artist mai mult - un terorist mai puţinDiscursurile, atitudinile și practicile artistice se extind peste tot, de la politică la management, mass media, etc. Noua economie e tot mai mult o economie artistică - producția de subiectivitate e activitatea principală iar creativitatea, afectivitatea, sensibilitatea, empatia, atenția, sociabilitatea sunt capturate si puse la lucru în centrul acesteia. Astfel nu e de mirare că la unele facultăți de management de top cursurile seamănă mai degrabă cu ce te-ai aștepta să găsești în școlile de artă. În condițiile astea întrebarea ce se pune e ce-ar trebui să găsim într-o școală de artă? Care e rolul artei recunoscute ca atare în toată această configurație? <br />
<br />
<b>Arta sedativ</b><br />
<br />
Ranciere observa că<i> însăşi idea de artă - de experienţa estetică - caracteristică anumitor sfere ale experienţei, a fost născută la sfârşitul secolului 18 sub lozinca egalităţii: egalitatea tuturor subiecţilor și definirea unei forme de gândire eliberată de ierarhiile cunoaşterii şi de cele ale vieţii sociale.</i>(1)<br />
<br />
Se pare că încă de la început arta a avut ca funcție soluţionarea acestor nevoi şi aspiraţii fundamentale într-o realitate alternativă utilă pentru a putea face faţă inegalităţii, exploatării, dominaţiei şi precarităţii vieţii, nascandu-se astfel ca un substitut ce permite o evadare din constelaţia ideologico-politică concretă. Dacă religia oferea o compensaţie-refugiu departe in timp - într-o altă viaţă sau pe lumea cealaltă - arta a venit cu ceva mai eficient, oferind o compensaţie acum, dar nu aici ci în realităţi paralele, evadări în spații de creativitate, reprezentare. <br />
<br />
<a name='more'></a><br /><br />
Această realitate alternativă pare a fi ideală pentru a adresa/preocupa oamenii marginali, neliniştiţi, emancipaţi, nesatisfăcuţi, mai critici etc. Foucault remarca că puterea întotdeauna tinde să asimileze, integreze sau să criminalizeze/anihileze acești subiecţi mai departe de norma, independenţi, "periculoşi".(2)<br />
<br />
Arta pare a fi soluţia perfecta pentru a produce această bulă culturală/realitate alternativă/închisoare de lux unde subiecţi periculoşi sunt domesticiti și gânduri, concepte, intenții, revolte sunt absorbite, asimilate, capturate, descărcate. Un spaţiu alocat şi instituţionalizat, pentru critică şi experiment, în care te poţi juca cu schimbări radicale într-un mediu sigur şi inofensiv astfel încât status quo-ul să poată fi păstrat în afara cubului alb sau cutiei negre.<br />
<br />
Discursul lui Ranciere cum că arta e politică doar pentru că există şi modifică regimul sensibilului, producând emancipare, e problematic prin această perspectivă. În același timp e de înțeles și că acest discurs e foarte răspândit și apreciat în lumea artei pentru că justifică şi alimentează atitudinile de tipul "activismul meu e arta mea" - poţi fi politic, subversiv, revoluţionar din confortul propriului studio artistic și toată lumea va fi mulțumită: artistul, Statul, Capitalul.<br />
<br />
<b>Limbajul blând al puterii</b><br />
<br />
Domeniul cultural e un exemplu bun de acţiuni biopolitice - puterea investeşte în capacităţile artiştilor pentru a integra şi a asimila alternativele, pentru a controla subtil discursul critic, valorile şi modelele în societate sau pur şi simplu pentru a culege productivitatea artistică după. Acest domeniu cultural se constituie în ceea ce Chris Hedges numeşte un limbaj blând (soft) al puterii - un <i>limbaj al binefacerii ce e folosit pentru a vorbi celor ce sunt înafara centrelor jafului şi morţii, celor ce încă nu au fost complet distruşi, celor ce încă trebuie seduşi pentru a-şi încredinţa puterea prădătorilor</i>.(3)<br />
<br />
Dar acest limbaj cultural, “soft“, e într-o strânsă relaţie cu limbajul brutal al puterii, componenta morbidă a capitalismului, domeniul necropoliticilor, unde puterea se manifestă ca o dez-investiţie în viaţă, ca un management al morţii - exploatării brutale, războiului. Un limbaj pentru periferia capitalismului, pentru violenta zonă de expansiune unde lucrurile sunt turbulente şi puterea clasică, nu subtilă şi ascunsă în spatele unor aparenţe benevole. Componenta morbidă e pentru lumea a doua puţin şi pentru lumea a treia foarte mult.<br />
<br />
Această componentă morbidă de la periferie nu poate exista fără consensul centrului, fără componenta culturală. Şi componenta culturală, cu tot cu munca imaterială asociată, nu poate exista fără o bază, fără puterea clasică, exploatarea violentă şi războiul de la periferie. Într-un fel toată munca imaterială, cognitivă, afectivă, specifica componentei culturale, e doar un mod de a facilita, administra şi externaliza producţia foarte concretă şi brutală, exploatarea extremă şi politicile morţii de la periferie.<br />
<br />
Dar periferia vine tot mai aproape de centru. Tăierile de fonduri pentru arte, ştiinţe umane probabil că însemnă şi că componenta culturală nu mai e atât de necesară - Nu mai e necesar sau nu mai funcţionează să păstrezi aparenţele, iluziile. Aşa că s-ar putea să asistăm la o înlocuite a limbajului blând al puterii cu unul brutal, componenta morbidă a capitalismului avansează rapid spre centru. <br />
<br />
Până atunci o dinamică perversă se crează între cele două componente. Morbiditatea periferiei - dezastrele ecologice, sărăcia extremă, victimele militarizarii, problemele rasiale sunt o sursă de donații și o resursă ca oricare alta de exploatat în capitalism. O întreagă economie tot mai sofisticata, alcătuită din ONG-ri, intelectuali, artisti sociali, creste in jurul acestor probleme. Cu cât problema e mai mare cu atât organizația doctor va crește mai mare, de obicei transformându-se într-un mediu de tip corporate ce devine dependent de proliferarea simptomului, la fel cum complexele farmaceutice sunt dependente de proliferarea bolilor. Ideologia ce transpare în acest aranjament e ca toate acestea sunt probleme locale, excepționale ce trebuie rezolvate punctual, nu simptome ale unei probleme structurale, sistemice.<br />
<br />
<b>Producția de colaboratori</b><br />
<br />
Artiștii şi activiştii care sunt "trimişi" (prin acordarea fondurilor pe astfel de proiecte) în locuri problematice, cartiere sărace, între imigranţi sau în ţările emergente pentru a pregăti terenul pentru "democraţie" şi neoliberalism sunt la fel ca si lucrătorii din industriile creative, colaboratori evidenţi în această ecuație. Aceștia funcționează ca un pansament social pentru ca nedreptatea şi exploatarea structurală să poată continua. Sunt călăuzele neoliberalismului, la fel cum în trecut preoţii catolici erau trimişi în colonii pentru a introduce creştinismul şi subiectivitatea economică.<br />
<br />
Dar mai există și o colaborare mai subtilă. O bună parte din aşa numita "artă politică" şi "teorie critică" ce propune revoluții in limite finantabile, plasându-se, mai mult sau mai puţin conştient, în anumite cadre acceptate şi instituţionalizate. Această zonă e mai problematică pentru că aici se setează alternativele, se dă tonul rezistenţei, se formează limitele imaginaţiei politice, a ceea ce e posibil de făcut sau imaginat la nivelul societăţii.<br />
<br />
În acest sens nu mai e de mirare că cei care au făcut "rezistenţă prin cultură" in vechiul regim sunt mai aspru judecaţi decât colaboratorii evidenţi. E normal să fie dezamăgirea mai mare faţă de aceştia pentru că şi investiţia de încredere a fost mai mare. Prin setarea "rezistenţei prin cultură" ca model de luptă, s-a fixat într-un fel ce e posibil de făcut, cum arată rezistenţa în România, făcând astfel greu posibile alte tipuri de mișcări. De la ei se aşteptau modelele de acțiune, exemple de revolta şi ce au oferit a fost o falsă rezistenţă. Acest tip de colaborare subtilă e greu detectabila, uneori e necesar colapsul întregului sistem pentru a fi vizibilă.<br />
<br />
<div>
Chomsky, observând cum funcționează această colaborare subtilă în jurnalism a remarcat o subtilă auto-cenzură, prin interiorizarea şi normalizarea autorităţii, a percepţiei oficiale.(4) Există un lanţ mai mult sau mai puţin invizibil de presiuni spre o astfel de normalizare, ajustare: jurnaliştii preiau automat perspectiva publicaţiilor superioare, care preiau perspectiva oficialilor, care preiau perspectiva susţinătorilor financiari. Este vorba şi despre ce ştiri se selectează şi ce se ignoră, dar mai ales despre cadrul de interpretare a acestora, despre paradigma implicită de percepere a acestora.<br />
<br />
Artistul e într-un lanţ asemănător de relaţii de putere. E subiectul unei presiuni de sus - curatori, care sunt subiectul unei presiuni din partea finanţatorior (politicieni, bănci, corporaţii). Astfel artistul e una din legăturile între oficiali şi subiectivitatile pe care le adresează. Un element important în procesul constituirii percepţiei oficiale.<br />
<br />
Dispozitive similare de selecție și de producere a subiectivitatii colaboratoare sunt la lucru peste tot, în artă, în activismul instituţionalizat și în lumea intelectual-culturală în general. Componenta morbidă şi cea culturală (de spectacol) pun astfel o imensă presiune, creând acest Homo Economicus contemporan ce în mod constant crează şi întăreşte realitatea neoliberala. Se crează astfel un cerc vicios, o buclă infinită ce pare inatacabilă.<br />
<br />
<b>Postspectacol și vrajitorie contemporană</b><br />
<br />
Toate acestea sunt limitări uriașe ale zonelor artistice dar în același timp zona artei poate da instrumentele și abilitățile de a analiza și opera în câmpul economiei, politicii, vieții contemporane unde vechile practici politice și concepte teoretice și-au pierdut total operativitatea. Poate acum, în această criză continua ar fi un moment bun pentru a ieși din perimetrele artistice și abilitățile de atenție, de sensibilitate, de performativitate, de a crea concepte să fie transmutate în politică, mass media, comunitate - în realitate, cum ar veni. Dacă nu reușim să intrerupem, cel puțin să distorsionam spectacolul generalizat. Poate că nu e suficient dar oricum e mult mai mult decât să mai adăugăm un alt spectacol într-un teatru sau expoziție (tot spectacol) într-o galerie artistică.<br />
<br />
Probabil nu e de ajuns pentru că noile probleme nu sunt doar ceva exterior nouă - neoliberalismul, capitalismul financiar, etc., ci sunt active în mințile si inimile noastre, în modurile noastre de a fi si de a colabora. Mecanismele de producere a valorii specifice semiocapitalismului s-au diseminat în ambianța noastră mentală și în corpurile noastre.(5) Logica economică ne modelează atmosfera culturală și ne impregneaza automatismele de percepţie si comportament. Așa că dacă vrem să reacționam în vreun fel trebuie să acționăm în aceste straturi. Să incorporam o nouă cunoaștere dar si sa operăm asupra cunoaşterii ce nu știm că o posedam, dar care determina fiecare mișcare pe care o facem. Poate că va fi nevoie să radicalizam acea parte a artei care are potențialul de a produce noi forme de viață în direcția unei vrajitorii contemporane.<br />
<br />
<br />
1. Jacques Ranciere, Art of the possible, <a href="http://findarticles.com/p/articles/mi_m0268/is_7_45/ai_n24354911/pg_6/?tag=content">http://findarticles.com/p/articles/mi_m0268/is_7_45/ai_n24354911/pg_6/?tag=content</a>;col1<br />
2. Michel Foucault, Power/Knowledge, US: Random House, 1981 <br />
3. Chris Hedges, Recognizing the Language of Tyranny, <a href="http://jerichorendezvous.wordpress.com/2011/02/07/recognizing-the-language-of-tyranny">http://jerichorendezvous.wordpress.com/2011/02/07/recognizing-the-language-of-tyranny</a>/<br />
4. Noam Chomsky, Necessary Illusions, Pluto Press, London, 1999;<br />
5. Vezi si Akseli Virtanen, The Discreet Charm of the Precariat in Felix Guattari, Kafka Machine, Sao Paolo: n-1, 2011<br />
<br /></div>ffluerashttp://www.blogger.com/profile/02737309807104910678noreply@blogger.comtag:blogger.com,1999:blog-4307255475730378970.post-6047701310256625642012-04-26T23:23:00.001-07:002012-05-14T03:23:21.548-07:00Cu fata la perete, dezastru, colaps si imposibilitatea-de-a-nu-iubi<div>
<b>Akseli Virtanen</b> și echipa KAFKAMACHINE<br />
<br />
Vineri 27 Apr - Sambătă 28 Apr, între 16.00 - 20.00, la adăpostul din Casa Poporului <br />
Atelier despre:<br />
<br />
Epuizarea posibilului. Trei metamofoze ale spiritului. De la bioputere la puterea arbitrara. A functiona “in alt mod” (Benjamin). Economia ca oikonomia. Topoi koinoi. An-arche. Legatura secreta intre anarhie si guvern. Productia de etica. Productia de memorie. Giorgio Agamben si Paolo Virno despre viitorul politicii. Raul si Binele au aceleasi radacini. Distanta fata de mediu inconjurator. Potentialitatea ca mod. Regresie infinita. Deschidere fata de lume. Potentialitatea ca experienta. Epuizarea realizabilului vs. epuizarea posibilului. Patosul distantei. Dezastru, fragilizare si desubiectivare. Imposibilitatea-de-a-nu-iubi. Copoiesis. Kafkamachine. Cooperarea care va veni. Fondul de Investitii pentru Precariat Robin Hood. Asset management minor.<br />
<br />
KAFKAMACHINE a aparut in mijlocul miracolului economiei financiare si a crizelor Europei. A aparut in conditiile in care precaritatea muncii imateriale defineste cotidianul, iar capitalismul financiar isi exercita puterea arbitrara si ne forteaza sa ne exploatam prietenii si pe noi insine. Cinismul, oportunismul, depresia si detasarea de ceilalti au devenit singurele mijloace de supravietuire. Dupa colapsul economic se pare ca nu mai este nimic care tine Europa impreuna. In afara de frica si apatheia. Ca in mitul grecesc despre originea Europei, Taurul o violeaza pe fecioara Europa din nou. Ajunge sa ne uitam la Grecia, Portugalia, Italia, Irlanda, Spania, Romania, Finlanda… Si nu putem face nimic, nimic nu merge. Nu exista solidaritate, nu exista timp si spatiu comun pentru crearea de comunitati, de subiectivitate colectiva constienta. Nu exista iesire. Practicile politice vechi si-au pierdut orice operativitate.<br />
<a name='more'></a><br />
KAFKAMACHINE este plina de looseri, de figuri triste, de suflete intunecate, de oportunisti cinici si printese deprimate. “Nu suntem nici duri nici eroici, suntem delicati si slabi. Nu marsaluim si nu protestam. Ne ridicam cu greu din pat. Mai mult, suntem dependenti unul de altul ca sa intelegem asta. Suntem oameni-cartita, viitorul cooperarii.” Poate ca exista un anume autosarcasm in introducerea asta, insa doar pentru a face clar ca nu exista eroism in epuizarea si deziluzia pe care le resimitim in acest moment, cand este necesar sa cautam calea inainte impreuna dar fara ca cineva sa fie in stare sa arate drumul. Cognomenul proiectului este n-1, acela care a disparut. Nu exista alt teren decat cel surpat.<br />
Ne e greu sa credem ce ni se intampla, pentru ca pare ca nimic nu se intampla. Suntem obositi sa fim noi insine pentru ca autoevidentele propriilor noastre vieti nu mai functioneaza. Stim ca nu, chiar daca ne prefacem ca inca ar mai functiona. Avem nevoie sa ne reinventam, dar nu avem nici putere, nici dorinta. De aceea toti parem un déjà vu. Orizontul posibilului aflat la dispozitia noastra este epuizat. Si atunci cand nu exista cale catre posibil, exista doar actualitatea: nu exista schimbare, Cum construim a cale inapoi catre posibil? Cum inventam o cale de iesire cand nu exista cale de iesire?<br />
<br />
KAFKAMACHINE este un experiment organizational pentru cooperarile viitoare.<br />
Aceasta este povestea noastra, povestea vietilor noastre, goi in fata arbitrarului lumii, singuri si pierduti, cand “unul” a disparut.<br />
<br />
<b>Akseli Virtanen</b> is a member of Mollecular organization and the coordinator of Future Art Base in Helsinki (Aalto University School of Art). He is currently working on “Parasite –Investment Fund of the Precariat” and “Kafka machine” film project based on Félix Guattari’s project plan. He also teaches new political economy and philosophy of cooperation at the Aalto University School of Economics. His recents books include the Molecular Organization of Félix Guattari (2011), Economy and Social Theory Vol 1-3 (2011-2012), Introduction to Bracha Ettinger's Copoiesis (2009), The Place of Mutation. Vagus, Nomos, Multitudo (2007), A Critique of Biopolitical Economy. The End of Modern Economy and Birth of Arbitrary Power (2006), Dictionary of New Work. A Map to Precarious Life (2006). He edits "Polemos" and "Memory books of cooperation" book series<u>.</u></div>ffluerashttp://www.blogger.com/profile/02737309807104910678noreply@blogger.com