The Candidate infiltrates the big stages of mass media, business and politics with the skills, knowledge and approaches from performance arts. The Presidential Candidacy is one of the results of this operation. Sometimes the operation is reversed – Romanian Army was invited to host a dance workshop and perform a drill show in a contemporary art space. The Candidate alters, expands or breaks some of the implicit conditions at work where it appears through postspectacle dislocations and performative loops.

Pillar Artist
Esthetic Entities for Sale
Presidential Candidacy
End Pit at Depo Istanbul
Postspectacle Shelter
The Candidate at OTV (Mirror TV)
The Candidate at Mall
The Candidate at Church
The Candidate at Art Opening (Dorato Action)
The Candidate at Charity (Grey Donors)
The Candidate and the Army
The Candidate at Congress
The Candidate's Tent
We are all Romanians Now
Romanian Presidential Candidacy in Vienna
Neocatarsis
We would like you to come to our show

Initiated in 2008 by Florin Flueras and Ion Dumitrescu

In collaboration with Manuel Pelmus, Ștefan Tiron, Iuliana Stoianescu, Brynjar Bandlien, Cosima Opartan, Alina Popa...

Perspective mai puțin virale

Pillar Artist, 2019 Florin Flueras, Ion Dumitrescu, Alina Popa  


(Tradus din engleză, în ceea mai mare parte de Google Translate)


1

Nu sunt multe de spus, știm cu toții ce se întâmplă. Nu există tratament sau vaccin pentru această pandemie periculoasă, așa că trebuie să ne protejăm, în special cei vulnerabili. Carantină și distanțare socială pentru aplatizarea curbei, simplu. Orice altă părere e eugenistă, deoarece e clar că oamenii vulnerabili vor muri dacă nu facem acest lucru. Sigur, există multe perspective ciudate, conspirații nebune în jur, dar chiar nu e cazul. De obicei nu sunt deloc pentru cenzură, dar înțeleg de ce a fost suspendată libertatea de exprimare în unele țări. În această situație de urgență, știrile false și teoriile conspirației pot fi foarte periculoase. Nu mai e nimic de zis. Nu e nimic de dezbătut aici, dacă vreți să salvați vieți stați acasă și urmați recomandările oficiale.


2

Sunt speriat, nu de covid, ci de ceea ce se întâmplă în lume. e clar că foarte puțini se uită într-adevăr la date și își fac propriile păreri. E o pandemie a fricii, bazată pe foarte mari erori. Erori subliniate de cercetători dar nimănui nu-i pasă, spectacolul continuă. Un medic spunea supărat pe Twitter: „Testul e boala, nu virusul!”. Înainte nu se testau virusuri respiratorii diferite, toate erau tratate ca gripă. Acum e testat un anumit virus și avem o boală nouă. Și testul nu e de încredere, poate da multe rezultate pozitive false și nu se distinge de alte tulpini coronavirus.

Însă marea problemă și cauza întregului haos e se consideră decese Covid toți cei ce mor cu virusul. Moarte din cauza infarctului miocardic, cancerului…, se înregistrează ca decese covid dacă au virusul. Dacă sunt coerente cu această abordare și fac același lucru cu alte virusuri, cancerul și infarctul miocardic vor dispărea din statisticile de mortalitate. Aproape toată mortalitatea va fi de covid sau gripă, deoarece, toți oamenii ar putea avea unii dintre acești viruși, mai ales când sunt foarte bolnavi. Dacă virusul se răspândește așa cum se zice, la 70% din populație, atunci foarte curând, cel puțin 70% din totalul mortalității vor fi decese covid. Din fericire, unii cercetători au început să dea socoteală de această eroare, iar în studiile lor, mortalitatea de Covid19 pare să fie mai mică decât gripa. Ministerul Sănătății din Italia a recunoscut că decesele cu covid sunt la aproximativ 12% din cele anunțate, dar nu contează, se procedează la fel. Deci, toată panica e construită pe date greșite. Dar nu există exces de mortalitate, aceasta e singura statistică care contează până la urmă. Mortalitatea e similară sau sub anii precedenți în majoritatea țărilor. Probabil că mai multe persoane vor muri din cauza măsurilor și din cauza pierderii locurilor de muncă, a depresiei, a sinuciderilor etc. Aceasta nu e teoria conspirației, nici măcar nu e teorie, sunt date.*

Are sens ce fac în Japonia, Coreea și Suedia, fără panică, fără carantină, totul se întâmplă ca înainte, cu mai multă grijă. Bolnavii stau acasă și doar cei foarte bolnavi sunt duși la spital. În caz contrar, spitalul devine un loc periculos pentru contaminare, al medicilor și al pacienților. Lockdown creează panică și stres, în special pentru persoanele vulnerabile. Desigur, au recomandări și au grijă. Dar după cum am citit azi într-un articol: "într-o democrație liberală trebuie să convingi nu să obligi oamenii. Dacă pierzi acest principiu, îți pierzi sufletul."*


3

Din păcate, datele, numerele în context, logica nu contează. Aparent, în Italia și în alte părți, au diagnosticat covid ca gripă timp de câteva săptămâni la început. Unii cercetători spun că probabil și în anii anteriori așa s-a întâmplat, virusul a existat nedetectat, deoarece nu a existat test. Imaginează-ți dacă lucrurile ar fi continuat așa, am fi crezut că e doar un sezon normal sau poate ceva mai rău de gripă anul ăsta, probabil că ar fi fost știri minore. Aceleași date, rezultate complet diferite ca și percepție. Managementul percepției e tot ce contează și se face prin spectacol, nu prin logică sau date. Imaginile media ale oamenilor de pe tărgile roșii SF, înconjurate de medici astronauți sunt mult mai puternice decât un virolog cu premiul Nobel, care explică timid de ce frica și măsurile actuale sunt nebunie.

Imaginează-ți un scenariu similar pentru virusurile gripale. În Italia și Germania, sunt 25000 de decese de gripă în unele sezoane, iar acest lucru fără a adăuga pacienții cu cancer și infarct miocardic…, care mor cu virusul. Imaginează-ți ce spectacol poți să faci din asta. Grafice exponențiale, sistemele de sănătate copleșite (în Italia de Nord sistemul de sănătate a fost copleșit în ultimele sezoane de gripă). Se pot arăta chiar și unii copii care mor, pentru că da, gripa omoară și copii, spre deosebire de covid. Se pot arăta statistici care arată că persoanele în vârstă și cu imunitatea compromisă sunt vulnerabile, și din nou ajungem la lockdown. Spectacolul va produce frică, iar rațiunea nu e nimic în fața fricii. Există multe experimente psihologice care arată cum frica și incertitudinea ne fac să abandonăm rațiunea și să urmăm perspectiva autorității. Ne infectăm cu perspectiva oficială.

"Da, dar oamenii mor!" Serios? De când, de ieri? Cu tot acest management al percepției devenim brusc muritori.


4

Se poate face mult mai mult pentru aplatizarea curbei. Guvernele noastre nu fac suficient. Cea mai mare parte a banilor din impozite merge în armată și servicii secrete, așa că acum e timpul să-și dovedească importanța. Serviciile secrete ar trebui să se adapteze acestor noi inamici. O mare problemă e că unii încă se îmbrățișează, se ating între ei, chiar fac sex în casele lor. Deci, măsurile ar trebui să fie impuse și acolo. Pentru a face acest lucru, serviciile ar trebui să aibă și mai mult acces la dispozitivele electronice ale oamenilor. Tehnologia AI, folosind date de la camere, microfoane și alți senzori, va putea identifica pe cei care nu respectă măsurile și pot fi scoși din casele lor. De asemenea, cetățenii trebuie instruiți să informeze autoritățile dacă își suspectează vecinii că nu respectă măsurile.

Mă bucur că în sfârșit, dreapta și stânga sunt unite în sprijinirea autorităților mai mult ca niciodată. Mă bucur că toată gândirea critică și suspiciunea față de autorități și narațiuni oficiale au dispărut. Dar nu complet și aici serviciile pot avea un rol mai mare în colaborarea cu media, social media pentru a marginaliza sau chiar a elimina vocile critice. În epoca noastră a feed-urilor bazate pe algoritmi, aceasta e o acțiune banală ce se face deja, dar poate fi radicalizată, deoarece acum e momentul să fim uniți în fața acestei mari primejdii.

Se spune că suntem în război cu virusul. Să fim cu adevărat atunci, putem numi această operațiune „război împotriva morții”. Și cine altcineva dacă nu armata ar trebui să fie în prima linie. Am văzut că deja se folosesc drone pentru a controla și impune respectarea măsurilor oamenilor și comunităților izolate. Dar ar trebui să se folosească și aviația pentru a arunca dezinfectant pe clădiri și populație.

Tancuri ar trebui să fie pe străzi pentru a ridica moralul, pentru a arăta forța și dorința noastră de a lupta și, de asemenea, pentru a arăta oamenilor că situația e foarte serioasă așa că să facă bine să stea acasă și să-i respecte pe cei ce-și pun viața în joc pentru siguranța noastră. De asemenea, ar trebui să tragă cu armele respective din când în când, chiar și cu tancurile în regiuni nepopulate, în vecinătatea localităților, ar ridica moralul și încrederea în forța și măsurile pe care suntem dispuși să le luăm pentru a ne proteja. S-ar putea chiar să omoare și niște ticăloși de viruși.


5

Ca întotdeauna, ar trebui să vedem cine profită. Știm deja cum funcționează lucrurile, creează, exagerează sau încadrează o problemă pentru a aduce soluțiile deja pregătite. Nu spun că cineva a orchestrat toate astea (deși nu e exclus), dar ca întotdeauna unele entități ar putea avea interes să mențină și chiar să amplifice situația. Poate că marile corporații medicale sunt un exemplu, există sume imense de bani pentru vânzarea vaccinurilor către guverne. De asemenea, oamenii care știu dinainte cum vor fi gestionate percepția și frica, precum miliardarii cărora li s-a spus în avans când să iasă de pe piață și probabil vor ști când să reintre și să cumpere totul ieftin. Și există agenții cărora le place să își testeze și să pună în aplicare măsurile de „securitate” și ideile lor de supraveghere și control. Sume enorme de bani sunt „tipărite” de băncile „naționale”, bani care merg în mâini private și se înregistrează ca datorii pentru restul dintre noi. E și o ocazie pentru testarea unor tehnici de gestionare a percepției pentru viitorul mai distopic care va urma.

Pot avea chiar intenții bune, dar e super înfiorător ceea ce spun ei. Sunt propuse noi modalități de monitorizare și control a vieții umane, bazate pe testări și vaccinări obligatorii care apar pe unele id-uri digitale globale. Știrile false și capacitatea de contaminare a corpului trebuie oprite, așa că libera exprimare, libertatea de mișcare și alte drepturi devin secundare atunci când existența noastră e în joc. Oamenii trebuie procesați în mod constant și gestionați sub imperativul sănătății generale. Înfricoșător e că acesta ar putea fi noul mod de guvernare. Dacă progresăm în această direcție, OMS (big Pharma) devine un guvern global. Virusuri ușoare, contagioase sunt întotdeauna la îndemână, astfel încât acest tip de situație e întotdeauna la dispoziție pentru noi biopolitici, în numele valorii supreme a sănătății. Dictatura sănătății.

O mentalitate nouă e construită, o nouă frică. Mai întâi dușmanul era afară, alte țări, apoi s-a apropiat, teroriști, migranți, iar acum noi suntem inamicul, suntem biohazard ce ar trebui monitorizat și conținut. Suntem un pericol pentru alții și pentru noi înșine, pentru că suntem contaminați cu trilioane de viruși și bacterii, dezastru. Suntem în război cu moartea. Această abordare igienistă, antibiotică, ce instaurează aceeași frică de celălalt la toate nivelurile, se poate ușor constitui în biofascism. Pericolul permanent ne face să creștem suspiciunea și măsurile de siguranță, să ne baricadăm. Ceilalți erau cu probabilitate scăzută teroriști, acum devin cu probabilitate ridicată contaminați, devenim din ce în ce mai periculoși. Și suntem reduși la viața biologică, cu anumite plăceri biologice dar în cea mai mare parte frici. Subiectivitatea umană dispare.


6

La începutul crizei am simțit un entuziasm ciudat pe rețelele de socializare, de genul „în sfârșit se întâmplă ceva”. Se pare că se simțea o nevoie generală de o pauză, de ceva diferit. Din păcate, singura direcție în care schimbarea pare posibilă e spre distopie. Oamenii cer măsuri autoritare, poliție, dictatură. Principala contaminare e una cu afecte și perspective, infecție psihologică. Covid e în aer, e un fel de atmosferă psihologică ce a învăluit planeta. Un fel de psihoză în masă ce în mod misterios apare din când în când în istorie. Cum s-a întâmplat cu populații întregi din unele regiuni ce nu se puteau opri din dans (sau din râs, înjurat, etc.) zile întregi, până când mureau de epuizare. Poate nu atât de mult managementul actual al percepției produce această psihoză, ci mai degrabă ceea ce vedem în mass-media e efectul psihozei în masă, media e doar o oglindă a societății, nu producătorul acesteia, sau poate ambele. Oricum, dacă ne aflăm într-o psihoză colectivă, problema e că e imposibil de convins psihoticii de psihoza lor.


7

Nu cred că trebuie mers atât de departe, nu trebuie căutate motive mistice pentru ceea ce se întâmplă. Controlul tribal al gândirii și conformitatea sunt virale de ceva vreme și explicații mai probabile. În cercul meu doar se adaptează cultura woke, cu jocurile sale de politică identitară, la situație. E o mentalitate de polițist care identifică atitudinile, afirmațiile „problematice” – și orice altă decizie decât „poziția morală corectă” a bulei tale e problematică și exclusă. Acum, aceiași oameni îi atacă pe cei "iresponsabili" care gândesc diferit ceea ce se întâmplă sau sunt suficient de inconștienți pentru a ieși la soare. În principalul grup online care discută despre Covid19 în România, dacă aduci date care creează suspiciune pentru perspectiva oficială ești dat afară. Oamenii îmi spun că sunt curajos, doar pentru că sunt suspicios cu ce se întâmplă.

Gândirea mimetică e peste tot. În artă, majoritatea „decidenților” nu au curajul de a lua cu adevărat o poziție individuală, de a discerne cu adevărat pentru ei înșiși, doar privesc în jur și urmează ceea ce fac instituțiile și curatorii la modă. E riscant să iei decizii pe cont propriu pentru că poți greși, e mai sigur și mai ușor să dezvolți un sens pentru ceea ce e acum pe val, să ai părerile care trebuie, să te aliniezi cu influențării din propria bulă. La fel și în politică, cu siguranță că există multe lucruri care se întâmplă mimetic. Și e un fel de competiție pentru cine ia cele mai ferme măsuri. Politicienilor le e frică că dacă propun măsuri mai blânde, alții vor veni să spună că nu e suficient, vor pierde capital politic și vor fi excluși din triburile lor politice.

În trecut, era mai ușor să fii suspicios cu perspectiva principală, deoarece venea din partea politicienilor, a jurnaliștilor pe care, cel mai probabil, nu-i cunoșteai personal. Acum vine din social media, din propriul cerc social. E pur și simplu mai ușor și mai rentabil să mergi cu „pozițiile” principalelor voci din bula ta, nu vrei să-ți pierzi prietenii sau să ții pui în cap. Ar putea fi foarte costisitor, excluderea, pierderea statutului și a jobului, "canceling". Acceptarea și apartenența au o valoare mai mare decât adevărul și sinceritatea. Simți ce se așteaptă de la tine și te conformezi, mai ales inconștient. Poți avea dezbateri și libertate de exprimare pe terenul presupunerilor acceptate. Orice opinie care iese din limitele invizibile ale perspectivei e extremă. Bulele mimetice își au anticorpii. Polițiștii morali te doboară ușor prin etichetare și ești terminat, "canceled" (acum e "eugenist", "ageist", "negationist", "conspirationist"). Mai bine te conformezi, sau și mai bine, poți fi unul dintre polițiștii care-și dovedesc poziția morală superioară, importanța în trib, câștigând puncte "woke", prin igienizarea bulei, anularea ne-mimeticilor.


8

Totul e ok cât timp nu tulburăm structurile transcendentale, cadrele implicite. Și în mare parte suntem în siguranță pentru că rațiunea, logica sunt doar pentru a naviga în perspectiva noastră implicită, pentru a o raționaliza și apăra. Gândirea e întotdeauna închisă. Într-una din zilele sale printre amazonienii Pirahãs, antropologul Daniel Everett a observat că vorbeau agitați despre ceea ce se întâmplă pe celălalt mal al răului. Daniel și fiica sa nu au putut înțelege de ce, au văzut doar o plajă goală. Tot satul vedea un spirit acolo. „Nicicum nu i-aș fi putut convinge că plaja era goală. Nici ei nu m-ar fi putut convinge că există ceva acolo, cu atât mai puțin un spirit." Cele două percepții erau ireconciliabile, un dezacord radical cu privire la realitatea de pe râu. Priveau în două lumi diferite. Pentru Daniel Everett explicația e că o cultură radical diferită produce un mod radical diferit de funcționare a limbajului, iar acest lucru permite posibilități perceptive diferite. Dar pentru unele triburi amazoniene, nu există o realitate obiectivă și perspective diferite asupra aceia, ci perspectivele creează efectiv realitățile (Viveiros de Castro). În acest „multinaturalism”, întrebarea nu ar fi modul în care Daniel sau Pirahăs văd lumea, ci ce fel de lumi accesează sau produc perspectivele lor.

O întrebare similară ar fi acum, care e perspectiva care ne face să reacționăm și să creăm această situație? Una dintre cele mai dominante perspective contemporane e fizicismul - totul e materie și particule care, la un moment dat, produc viață și conștiință. Există legi fizice și totul e explicabil fizic, cel puțin în principiu, dar în general universul și viața noastră sunt lipsite de sens din punctul de vedere al principiilor fizice. O altă influență principală e perspectiva medicinei occidentale, care e destul de militaristă, suntem organisme biochimice în permanență atacate și trebuie să ne protejăm prin vaccinări și medicamente. Și suntem infectați de științism, care e o imagine naivă, conservatoare și depășită a științei, în timp ce știința contemporană devine din ce în ce mai ciudată. Aceste asumpții stau la baza majorității percepțiilor, gândurilor și sentimentelor. Ele ne creează realitatea. Dar, de asemenea, aceste asumpții ar trebui să fie un motiv puternic pentru a fi foarte sceptici cu narațiuni implicite și explicite care circulă, cu perspectivele principale.


9

Medicina și sistemele de sănătate ar trebui să evolueze odată cu această criză, ar trebui să luăm măsuri pentru a preveni ca aceste lucruri să se repete, deoarece Covid19 e aici pentru a rămâne, la fel ca și alte virusuri periculoase. Senzori speciali ar trebui să fie amplasați în toate zonele publice pentru a lua temperatura oamenilor. Tehnologii AI vor trebui utilizate pentru identificarea simptomelor și diagnosticarea pe baza modificărilor subtile ale culorii pielii, mersului, posturii, privirii cetățenilor. În acest fel, persoanele periculoase pot fi îndepărtate rapid și puse în carantină împreună cu persoanele ce au intrat în contact cu ele, înainte de a infecta și a pune vieți vulnerabile în pericol. ID-urile medicale digitale trebuie să țină evidența vaccinărilor și să arate cine e imunizat și cine nu. Persoanele care nu sunt imunizate nu ar trebui să aibă acces în anumite zone. Și țările vor avea dreptul să le interzică intrarea. Oamenii ar trebui să fie încadrați în funcție de nivelul lor de pericol, risc și vulnerabilitate. Algoritmii vor putea analiza în timp real compoziția mulțimilor pe baza acestor date, iar autoritățile vor putea interveni rapid pentru a dispersa adunări și a le interzice atunci când nivelul riscului crește. Cetățenii trebuie instruiți să fie atenți la ceilalți, să poată identifica unele simptome de bază și să raporteze autorităților eventualii suspecți, persoanele cu semne de boală. Și, desigur, ar trebui să existe vaccinări periodice obligatorii. Bugete speciale trebuie alocate la nivel global pentru toate acestea.


10

Toate sunt detalii în comparație cu uriașa problemă ecologică. Politica și în general discuțiile îmi apar ca niște lupte pentru scaunele din prima clasă, într-un avion care se prăbușe, sau ca dezbateri dacă ar trebui să stăm, pe stânga sau în dreapta. Mult mai multe victime face criza climatică, acum nu în viitor. De ce nu avem această panică generalizată și măsuri radicale pentru asta? Și criza asta e defapt una ecologică. Wuhan și Italia de Nord sunt unele dintre cele mai poluate locuri de pe Pământ și asta contribuie aparent foarte mult la ce se întâmplă. Distrugerea mediului, exploatarea animalelor a făcut ca virușii din alte specii să caute gazde noi. Și tendința e pentru tot mai multe pandemii. Aceasta și cele anterioare s-au bazat pe exploatarea animalelor. Exploatarea animalelor e și cel mai rău lucru pe care îl poți face pentru mediul înconjurător, consumul unui burger e mult mai rău pentru mediu decât un zbor cu avionul. .

Știm sau simțim că ne aflăm în mijlocul unei extincții, iar această catastrofă planetară afectează modurile noastre de a percepe, gândi și simți. Într-un fel înregistrăm aceste schimbări și suntem afectați chiar (sau mai ales) dacă nu suntem conștienți sau în negare. Ne dăm seama că modalitățile noastre de a vedea, simți, gândi și comporta pot fi echivalente cu dispariția vieții și suntem speriați, și o panică naturalizată menține parametrii gândirii neschimbați. De obicei ne îngropăm aceste sentimentele negative într-un blocaj hedonist, narcisist al viitorului. Dar atunci când se întâmplă ceva de genul ăsta, panica și anxietatea acumulate și suprimate răbufnesc.

La baza crizei climatice și a atmosferei pandemice actuale, se află o gândire instrumentală, orientată spre exploatare, managerială, bazată pe un atac asupra mediului, pe ipoteza că viața noastră ar trebui să fie în detrimentul altelor. În schimb am putea merge spre coexistență, încredere, iubire. Chiar și acum putem alege să avem încredere unul în celălalt și în puterea comunității noastre, că fiecare avem un rol în construirea anticorpilor și imunității împreună. Aceasta ar fi o mentalitate ecologică, că suntem împreună într-un ecosistem, iar virușii și bacteriile fac parte din el, fac parte din corpul nostru. Ar trebui să avem încredere în puterea și inteligența acestor ecosisteme de a se regla singure.


11

Problema e percepția noastră asupra corpului, sănătății și bolii. Imaginează-ți că, în loc să fii bombardat cu mesajele repetitive care spun, practic, fii suspicios, ferește-te, ceilalți sunt periculoși, ascultă perspectiva oficială, spală-te pe mâini obsesiv, vom primi ceva de genul: există tratament pentru coronavirus – sistemul imunitar, care funcționează în 99,5% din cazuri (procent bun pentru un tratament). Suntem întotdeauna „contaminați” cu viruși, iar sistemul imunitar își desfășoară, de regulă, activitatea în liniște în fundal. Fructele, alimentele pe bază de plante, meditația, reducerea stresului, plimbările în natură, soarele, întâlnirile sociale pozitive, sunt toate modalități dovedite de a crește imunitatea. Și cercetătorii și medicii ar explica cu calm că dacă avem virusul nu înseamnă că suntem bolnavi, că majoritatea oamenilor sunt asimptomatici.

Atmosfera ar fi cu totul alta. Ne-ar crește încrederea, am simți că putem face ceva pozitiv, alegeri mai bune în stilul de viață, nu numai negative – distanța, frica, obsesia și paranoia. Și nici nu am renunța la puterea noastră de vindecare. Nu am lăsa-o complet pe mâna corporațiilor medicale și a guvernelor care se suprapun din ce în ce mai mult.

A existat un cercetător, nu-mi amintesc numele lui, care a vrut să demonstreze că abordarea militară asupra virușilor nu e cea mai bună și a băut un pahar cu lichid contaminat cu viruși periculoși pentru a demonstra că ceea ce contează e sistemul imunitar pe care la întărit în prealabil. Asta ar fi o acțiune interesantă acum și aș putea fi voluntar..Mi-ar fi mult mai frică de reacția oficialilor, de procedurile și „tratamentele” acestora. Există deja studii care arată că tratamentul de covid poate fi mai rău decât boala.*

Chiar și pentru cele mai grave boli cronice precum cancerul, bolile de inimă, diabetul, abordările bazate pe sistemul imunitar capătă din ce în ce mai multă importanță. O abordare imunitară în această pandemie e foarte probabilă să salveze multe alte vieți, nu numai de covid, ci de multe alte boli. Se estimează că un milion de oameni mor în fiecare an în SUA din cauza dietei. Cel mai incomod adevăr pentru corporațiile medicale e că organismele au capacitatea de a se vindeca.

Dar acest tip de mesaj nu e posibil și nu funcționează, deoarece politicile de sănătate sunt făcute de corporații medicale, la fel cum directivele dietetice naționale sunt făcute de industria cărnii și a produselor lactate. Abordarea lor e în mare parte militară, atacarea simptomelor cu artilerie grea, ce produce daune colaterale, alte simptome, ceea ce în final nu e chiar atât de rău, deoarece înseamnă profit. Există corporații farmaceutice care, în diferite etape sau în paralel, au dezvoltat arme chimice, pesticide și medicamente – aceeași abordare militară, antibiotică, deci are sens. Corporațiile medicale determină modul în care percepțiile asupra sănătății, vindecării și bolii sunt gestionate la nivel global. Percepția asupra corpului e coruptă ca urmare. Acesta e motivul principal al fricii actuale, suntem complet descurajați, presupunerea implicită e că numai autoritățile ne pot salva. Fără vaccinuri și tratament medicamentos suntem pierduți. Carantină și speranța în vești bune din partea autorităților sunt singurele lucruri de făcut. Între timp, măsurile autoritare sunt luate drept dovadă că se face ceva.

Cu câteva zile înainte de moartea ei, Alina Popa a rezumat experiența ei cu boala și perspectiva medicală astfel: "Niciodată nu am avut încredere în corp și în răspunsurile sale. Suntem învățați astfel. Febra trebuie să fie ținută sub control, simptomele trebuie să fie citite de specialiști, nu-ți deții corpul, e ca o haină străină de care trebuie să ai grijă și să te ferești, să cauți semne, să aduni dovezi. Ești în afara corpului tău, îl analizezi științific, dar ce înseamnă asta? Că îl plasezi în scenariile scrise de străini, care se tem de miracolul realității și vor să-i restricționeze imensitatea la câteva scenarii previzibile.

Corpul e real, dar ceea ce gândim despre el e ficțiune. Viziunile medicale sunt ficțiuni impuse de modernitate și capitalism. Sunt ficțiuni consensuale. Modul în care privești corpul, cum îl numești, determină modul în care acționezi asupra lui și, de asemenea, cum acționează înapoi. Suntem liberi, iar organismul are nevoie de fapt de ficțiuni individuale sau de ficțiuni care îi conferă încredere și libertate. Perspectiva creează realitatea. Schimbarea perspectivei standard e aproape imposibilă. Nu poate fi făcută mental, e nevoie de practici diferite – pentru a exersa modalități de interacțiune cu lumea care redau realității multiplicitatea. De fapt nu mai interacționăm cu lumea. Acest lucru se datorează faptului că cunoaștem prea bine practicile care sunt posibile, astfel încât ne vor da înapoi aceleași rezultate. Corpul e la fel de alien ca lumea. Și trebuie să-i îmbrățișăm ciudățenia."


12

Carantină pentru totdeauna! Vor exista și alte virusuri periculoase, chiar și gripa omoară mult mai mulți oameni decât covidul. Și, în general, mortalitatea afară e mai mare decât acasă. Și cel mai important trebuie să îi protejăm pe ceilalți, suntem gazde pentru trilioane de viruși, suntem bombe biologice. Stați acasă, izolați-vă, stați în siguranță! Suntem obsedați colectiv de acest agent străin care ar ne poate pune capăt în orice moment. Există însă și alți agenți care pot face asta. Probabilitatea de a muri într-un accident de mașină e mult mai mare decât cea de a muri de Covid19. Interzicerea mașinilor ar trebui adăugată la măsurile actuale. Și există mulți alți factori care ar trebui adăugați. Și după ce interzicem fiecare cauză a morții sfârșim probabil atât de izolați, speriați și inactivi încât vom fi deja morți sau, cel mai probabil, vom muri de plictiseală și foame. Paradoxal, frica de moarte ne face să nu trăim. De asemenea, marile frici produc îngheț mental.

De obicei, frica de moarte rămâne în fundal, dar acum e brusc în prim plan. Fricile sunt adesea iraționale, dar nu neapărat frica de moarte. Nu ne păcălim, vom muri, chiar dacă interzicem și luptăm cu toate cauzele morții. Poate scapi de această frică dacă n-ai nimic de pierdut, te consideri deja mort. Sau dacă ești religios și crezi că moartea e doar o tranziție către o viață mai bună. Dar acum chiar și pentru oamenii religioși asaltul științismului și al fizicismului e prea puternic. A crede în viața de după moarte pare foarte neștiințific și naiv. Între timp, adevărata știință nu mai e atât de sigură, există o mulțime de fenomene bine studiate care pun mari îndoieli asupra paradigmei fiziciste. Există înregistrări cu mii de fenomene foarte misterioase în jurul morții, cum ar fi apariții care sunt vizibile pentru mai multe persoane în jurul muribunzilor. Sau experiențe de moarte clinică după care subiecții descriu cu exactitate evenimente la care au participat înafara corpului lor, în timp ce creierul și ei păreau morți. Dar probabil doar puternice experiențe personale îți pot modifica perspectiva asupra morții și scoate din fizicismul implicit. Când nu vom vedea moartea ca fiind tragedia finală, probabil vom putea începe să trăim mai puțin anxioși.


13

În ultima vreme s-a creat multă agitație împotriva Bisericii Ortodoxe, din cauza unor videoclipuri virale în care preoții făceau împărtășania cu aceeași linguriță pentru toți. Toată lumea s-a indignat și s-a raliat să interzică serviciile religioase și au reușit. Au fost oripilați de activitățile noastre religioase „primitive”. Însă, în mod paradoxal, exact pentru populația "vulnerabilă" pe care sunt atât de mândri să o salveze prin auto-izolare, religia ar putea fi singura consolare, comunitate și motiv de a trăi.

Împărtășirea e un act de credință în Dumnezeu, dar și în comunitatea noastră, o credință că suntem capabili să construim imunitate doar împreună și că organismele noastre au puterea de a învinge boala, mai ales cu puțin ajutor transcendent. Imunitatea e construită împreună prin comunitate și credință, nu doar fizic, ci și emoțional și spiritual. Cine sunteți voi să-mi spuneți că experiența mea de comuniune nu e ceea ce am nevoie, poate chiar experiența potrivită pentru imunitatea mea și pentru salvarea vieții mele? Nimeni nu te obligă să participi la împărtășanie și nimeni nu trebuie să ne forțeze să participăm la ritualurile de carantină.

Psihoneuroimunologia și epigenetica confirmă din ce în ce mai mult importanța emoțiilor noastre, a modelelor de gândire, a perspectivelor, a credinței și spiritualității pentru sănătate. Și există multe studii care arată puterea practicilor și ritualurilor spirituale. Probabil că nu pot face sens din perspectiva voastră, dar asta nu e problema mea. De exemplu, s-a demonstrat că rugăciunea creează imunitate, în mod misterios și inexplicabil din punct de vedere științific, chiar și pentru oamenii pentru care se face rugăciunea.

Te bazezi pe religia ta fizicism/ateism și ai impresia că ești acoperit de știință, iar religiile sunt doar o grămadă de anacronisme naive. Dar știința actuală e de fapt de altă părere și îți taie religia ateistă la rădăcinile ei fiziciste. „Problema grea a conștiinței” e imposibilitatea de a înțelege modul în care orice sistem fizic ar putea produce experiențe subiective, qualia. Existența experienței subiective nu poate fi explicată în termeni fizici, chimici sau funcționali. E o problemă insurmontabilă pentru știința fizicalistă. Ipotezele materialiste sunt contrazise și de mecanica cuantică. Conștiința influențează energia și informația în modul lor de a apărea ca materie. Conștiința pare a fi fundamentală și primordială realității și e din ce în ce mai mult așa și în boală și vindecare.

Există modele precum universul holografic sau teoria agenților conștienți ce sunt tot mai importante. Conform teoriei agenților conștienți, universul, realitatea sunt alcătuite doar din agenți conștienți, iar noi îi reprezentăm ca elemente ale unei lumi materiale. În această teorie, ar fi mai exact să vorbim despre boala Covid19 ca acțiunea unui „diavol” sau „demon”, deoarece sunt mai apropiați de agenții conștienți decât virușii. Virusul e doar un simbol și e pentru agentul conștient (demon) ce icon-ul de pe ecran e pentru procesele informaționale din interiorul telefonului.

De asemenea, se face mișto de noi că spunem că covidul e o pedeapsă pentru păcatele noastre. Și totuși epidemiile au o componentă etică ciudată, par să ne pedepsească întotdeauna pentru fapte oribile, asupra mediului, animalelor... Oricum, a atribui sens la ce ni se întâmplă e psihologic mai sănătos și bun pentru imunitate.

Există o dictatură a percepției. Majoritatea fiind puternică și agresivă împotriva unui set de credințe, bazat pe un alt set de credințe (religia ateistă). Acest grad ridicat de intoleranță e fundamentalism. Cel puțin religia mea e explicită și sunt conștientă de faptul că e o religie, a ta se desfășoară în fundal, deghizat în viziune obiectivă, științifică asupra lumii, dar e doar o perspectivă, un set de credințe ca oricare altul, tot mai mult surpat de știința actuală. Și uite ce fel de realitate ridicolă produce religia ta. Sunt de acord cu Agamben, nu vreau să mă identific cu viața mea biologică de care e obsedată această dictatură a sănătății. Mă interesează viața spiritului.


14

Doar afectând perspectivele noastre putem schimba ceea ce e posibil să gândim, percepem și simțim, forma vieții noastre. Perspectivele sunt de obicei transparente, s-ar putea să simțim că accesăm direct o realitate obiectivă, dar totul e perspectivă. Și, dacă anumite triburi amazoniene au dreptate, realitatea nu e doar accesată prin perspective, ci e produsă de ele. Nu e simplu să-ți schimbi perspectivele, nu funcționează doar prin decizie mentală. Membrii tribului Piraha nu pot să nu vadă spiritele pe cealaltă parte a râului prin simplă voință, la fel cum Daniel și fiica sa nu le pot vedea voluntar. Ai nevoie de practici speciale pentru a conștientiza perspectivele și a le schimba. În mod tradițional, acest lucru a fost realizat prin tehnologii ale sinelui, experimente cu forme de viață ce au fost domeniul religiei și spiritualității. Dar disciplina, dogmele fixe și practicile rigide transformă adesea religiile în capcane perspectivale.

Fără a lucra cu credința nu se poate opera la nivelul perspectivelor. Însă în zilele noastre e greu să argumentăm că o anumită religie deține adevărul împotriva tuturor celorlalte, așa că e greu să credem. Dar putem avea o meta-credință în fenomenul credinței, în faptul că construind credințe construim perspective care modelează viața și realitatea. Pentru a ne genera propriile credințe, perspective, religii avem nevoie de propriile noastre practici, propriile noastre forme de viață. Aceasta e mai mult o perspectivă artistică decât una religioasă sau spirituală. Nietzsche a văzut potențialul în abordarea vieții prin artă, dar a observat că, din păcate, artiștii nu fac asta. Noi forme de gândire, percepție, sensibilitate și viață apar în artă și încet încet pătrund în societate. Lucrările de artă pot fi primii pași în afectarea perspectivelor. Pot produce mini-crize în percepție și sensibilitate, întreruperi, disonanțe cognitive, perturbații în mintea noastră în sensibilitate și în lumile noastre. Arta e poate singura perspectivă care are în propria constituție scopul de a se depăși, transcende. Lucrările importante redefinesc ce înseamnă arta – își depășesc propriile cadre, își redefinesc propriile condiții de posibilitate, perspectiva artei. În acest fel, o funcție transcendentă e încorporată în centrul artei contemporane. Această funcție meta face din artă modalitatea contemporană disponibilă pentru a accesa, afecta sau chiar crea noi perspective.


15

Orice acțiune colectivă trebuie să țină cont de perspective multiple, altfel e autoritară. Acum funcționăm doar pe prima perspectivă, asta înseamnă dictatură. Avem nevoie de o democrație a perspectivelor. Și de grijă față de cele minore, minoritare, deoarece întotdeauna de acolo apar noi întrebări, soluții și progrese. Dacă trăiești în prima perspectivă poți foarte bine să iei măsurile de care ai nevoie, să te izolezi, să te speli pe mâini obsesiv..., dar nu e nevoie să-ți impui frica și măsurile asupra întregii societăți pe premisa că adevărul și acțiunile tale sunt singurele rezonabile, adecvate, responsabile. Chiar dacă acesta e cazul, noi ceilalți avem dreptul să greșim. Și nu-mi spuneți că sunt în joc vieți vulnerabile, pentru că acest lucru e întotdeauna cazul, când conduci mașina pui mult mai multe persoane în pericol decât stând într-un parc și bucurându-te de soare. Se poate argumenta pentru impunerea activităților în aer liber, la soare, participarea la practici spirituale, mersul la evenimente de artă, alimentație bază de plante..., toate astea sunt modalități dovedite de promovare a sănătății și de creștere a imunității, și vieți vulnerabile se vor pierde în caz contrar din cauza insuficientei imunități. Dar „viețile vulnerabile” ar trebui să aibă un cuvânt în deciziile astea, dreptul în protejarea propriilor vieții după cum consideră, pe baza perspectivelor lor asupra vieții, sănătății și realității. Sper că umanitatea nu e transformată ireversibil într-o fermă industrială în care simpla viață biologică și o viziune foarte îngustă asupra sănătății dictează politicile. Ar trebui să avem dreptul la o perspectivă diferită, oricât de „periculoasă” pare să fie. Și o perspectivă diferită e întotdeauna periculoasă pentru că îți atacă identitatea.

Pentru a evita totalitarismul, ar trebui să încercăm să gândim meta din când în când, să conștientizăm că suntem întotdeauna în interiorul unei perspective din care celelalte par greșite sau periculoase. Și ar trebui să fim conștienți că vom simți nevoia să ne protejăm perspectiva și pe noi înșine atacând și distrugând alte perspective. A trăi în mai multe perspective contradictorii în același timp e o capacitate șamanică. e modul în care călătoresc între lumi. Perspective diferite conturează lumi diferite. Dar dacă nu suntem șamani, nu putem trăi în mai multe lumi în același timp și ne protejăm perspectiva cu toată ființa, pentru că nu vrem să ne dezintegrăm, să colapsăm. Dar un efort pentru o deschidere spre alte puncte de vedere totuși trebuie făcut dacă nu dorim să coborâm în îngustarea sau chiar închiderea totală a minților și a realității. Poate arta ne poate ajuta în această deschidere sau chiar mai universal, iubirea. Iubirea, nu în sensul hedonismulu narcisist ce înseamnă adesea în zilele noastre, te scoate din tine și te deschide pentru alte perspective. E o formă de șamanism într-un fel, te obligă să trăiești în cel puțin două perspective în același timp. De aceea, uneori iubirea poate fi simțită ca o criză. Dar crizele pot fi bune, lucrurile se mișcă, se schimbă, perspectivele au șansa de a se realinia.

Criza actuală poate fi și o ocazie de a ne schimba la scară colectivă. Dacă analizăm istoria, de obicei, entitățile puternice și nefaste sunt cele care știu să folosească o criză bună. Poate dacă acordăm mai puțină dragoste perspectivei oficiale și puțin mai multă dragoste unor perspective mai puțin virale, le putem preveni de data aceasta. Pe partea pozitivă, Covid19 pare să dea un corp comun lumii. Brusc rasa, sexul, orientarea sexuala sunt irelevante (nici macar vârsta, ci imunitatea). Probabil că acest lucru oprește pentru o perioadă politicile identitare ce erau norma peste tot și putem începe să vedem identitățile ca ceea ce adesea sunt, capcane perspectivale ce trebuie depășite. Și putem începe să ne recompunem mai puțin pe baza securizării și protejării perspectivelor și identităților împotriva tuturor celorlalți și mai mult pe capacitatea de accesare, explorare și creare de perspective.


*Date și referințe despre managementul percepției Covid
https://docs.google.com/document/d/1HPhKxNIokh-BsG8JnPU-6sDsi4KjJx5snY1HpQXCU34/edit?usp=drivesdk

Entități Estetice

Autoreferențialitate retroactivă

În ultimii 10 ani entități cu o acțiune estetică complexă au apărut pe scenele de dans și arte vizuale din București. Încercările de a le conceptualiza au fost făcute mai ales din interior, ca și acum. Pe lângă un rol în încercarea de a realiza din ce faci parte, de a înțelege entitățile, auto-reflecția funcționează și ca un motor prin care entitățile se construiesc. Entitățile se extind în direcția în care se conceptualizează, se auto-formează prin auto-reflecție. De la o dinamică internă de substanțializare a entităților estetice, auto-referentialitatea se extinde adesea și în exterior, în activitățile entităților. În Postspectacol o practică curentă e de a introduce bucle recursive care alterează, extind sau întrerup anumite condiționări implicite din respectiva situație. În cazul Kunsthalle Batiștei o intervenție auto-referențială are loc în structurarea identității, în corespondența dintre nume și proiect. Numele produce o asociere cu un gen de instituție și cu anumite practici ce produc coliziuni cu comportamentele entității. O ceață instituțională se produce în jurul identității acesteia.

Numele entităților sunt adesea simptome ale unor întrebări sau probleme. Funcționează ca reacții, sunt concepte aproape goale la început ce treptat atrag și formează practici în jurul lor. Postspectacol a început ca o dorință de a gândi și explora un dincolo de spectacol, fără a ști ce e sau ar putea fi acest "postspectacol". A pornit de la întrebarea: ce sens are să mai adaugi spectacole (lucrări) în lumea artei într-o perioadă a spectacolului generalizat? O primă practică ce a apărut în jurul acestei întrebări a fost de a disloca "spectacolul exterior", aducându-l în spațiile de artă. De exemplu Postspectacol a invitat Armata Română să țină un atelier și să facă un spectacol-demonstrație cu arme într-un spațiu de performance contemporan. O a doua dislocare implică o transferare a capacităților și cunoașterii ce țin de performance-ul contemporan spre marile scene mass-media, politice și de afaceri. Candidatul la Președinție, o altă entitate, s-a născut din această practică.

În mod similar, Unsorcery a început ca o reacție la modul în care realitățile și subiectivitățile sunt produse prin mecanisme similare vrăjitoriei înțelese în sensul larg. În procesul de creare a acestei ne-vrăjitorii, o serie de concepte și practici au început să se contureze: Second Body, Dead Thinking, Eternal Feeding, End Dream, Black Hyperbox. Entitățile estetice și conceptele pe care le generează încep de obicei ca vagi intuiții, și în timp, practici și moduri de gândire se coagulează în jurul lor, dându-le substanță. Entitățile activează vectori de intenție, orientează practici și sunt atractori de viitoare gânduri. Orientarea e spre a crea condițiile unor noi posibilități de gândire și experiență mai degrabă decât spre a conceptualiza experiențe trecute, ca și cum entitățile estetice ar acționa asupra lor însăși dinspre viitor, actualizându-se în acest proces.

Funcționarea e conținutul

Visarea e una din preocupările Unsorcery, nu atât conținutul acesteia cât procesul de visare în sens extins, incluzând caracterul simulațional al conștiinței și al creării oricărei lumi. Există o anumită autoreferențialitate în această preocupare: un tip de simulare, starea de veghe, urmărește însuși mecanismul de simulare, visarea. De obicei reflecția asupra simulării nu coincide cu conținutul simulării, dar câteodată dinamica autoreferențială se accelerează și o suprapunere are loc. Așa se întâmpla în visele în care atenția e pe activitatea de visare în sine, cel puțin la fel de mult ca și pe conținutul visării. Asta se întâmplă și cu entitățile estetice ca medii orientate spre procesele ce le condiționează propria existență. Romanian Dance History e o entitate ce intră neinvitată pe scenă după performance-uri importante, în festivaluri importante, după aplauze, când publicul se pregătește să plece, spunând umilă ceva de genul: "Bună seara, noi suntem Istoria Dansului Românesc, suntem foarte fericiți să fim aici. Am dori să vă prezentăm Istoria Dansului Românesc. Va fi scurtă pentru că Istoria Dansului Românesc e amărâtă...". După asta sunt prezentate câteva fragmente din istoria dansului, dar conținutul nu e important. Operația conceptuală care contează e modul surprinzător și nesolicitat de a apărea în fața publicului, inserția forțată în program, ocolirea căilor obișnuite de acces, a structurilor de validare. Astfel funcționarea autoreferențială în propriul mediu devine principala acțiune estetică, conținutul lucrării.

Ca o cenzură de ultim moment Candidatul la Președinție a fost eliminat din expoziția "Just do it. Branding Biopolitics" de la Pavilion Unicredit. Candidatul a continuat să se comporte ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat și a lansat o invitație de a sărbători deschiderea expoziției cu un pahar de șampanie Dorato (foarte ieftină, cu conținut dubios, ambalaj spectaculos). Candidatul a promovat expoziția ca fiind propriul eveniment și a anunțat un performance la deschidere. Această reapropriere a declanșat o reacție violentă din partea conducerii Pavilion. Dar din nou, oricât de interesantă a fost seara ca performance-scandal, principala operație estetică a lucrării a fost activitatea de recontextualizare. Inversând situația obișnuită în care artiștii operează sub umbrela instituției, de data asta artiștii au reîncadrat instituția, focusul pe propria funcționare în respectivul context creând atenție pentru operațiile de contextualizare în sine. La fel sunt și acțiunile Kunsthalle Batiștei de a emula funcționarea instituțiilor artistice importante, printr-o atitudine de seriozitate în nume, în comunicate, în proiectele lansate. Kunstalle Batiștei a fost o imitație a succesului într-un garaj mic, precar, fără bani sau statut legal. Din cauza acestor inadecvări, mimarea unui firesc de instituție artistică importantă solicită pe lângă atenția pentru conținutul acțiunilor artistice o a doua atenție orientată către propria operativitate instituțională și către meta-acțiunile instituțiilor artistice în general.

Accentul pe încadrarea în structurile respectivelor evenimente creează o dinamică autoreferențială ce face entitățile să interfereze cu propriile condiționări, cu atmosfera implicită din mediile în care se află. Autoreferențialitatea afectează determinările generale în care entitățile sunt imersate și, ca în visele despre visare, efecte structurale sau o ieșire din respectiva ambianță (realitate) pot apărea. Lumea artei are subtile indicii și aluzii care în mod implicit orientează comportamentele, funcționând ca un cadru relaxat pentru ce e posibil de perceput, imaginat, gândit și făcut. O putere ambientală, sau estetică, e activă peste tot, nu doar în lumea artei, fiecare lume are ambianța ei orientativă. Entitățile estetice experimentează la o scară mică cu modele ce nu mai sunt bazate pe critică, denunțare, expunere sau acte de "rezistență", ci pe o schimbare directă a ambianței structurale în respectivele lumi. Entitățile par a sugera că noi medii ambientale sunt necesare mai degrabă decât critică și rezistență în cele implicite.

Transversal

Entitățile estetice sunt constant nevoite să-și regândească poziția în diferite medii, disciplini și formate. Toate domeniile vin cu constrângeri, prescripții, așteptări, presiuni sociale, orientări implicite și cadre ce pre-formatatează acțiunea. Pentru majoritatea entităților preocuparea nu e cum să scape de aceste constrângeri, să devină libere, ci cum să potențeze anumite dinamici ce apar ca urmare a coliziunii de formate și constrângeri. Asumându-și dependența și potențialul constrângerilor, Biroul de Cercetări Melodramatice se percepe ca "instituție dependentă". Oscilând între cadre para-academice și formate pseudo-melodramatice, Biroul suprapune și ciocnește emoționalități siropoase, subiecte globale urgente și teorie contemporană, creând un gen plin de pasiuni abstracte, drame speculativ-filozofice și emoționalitate rațională.

Multe din entitățile estetice își asumă o anumită inadecavare. Candidatul la Președinție uneori apare ca artist în contexte politice, și adesea ca politician în cele artistice. Această ambiguitate poate fi și exploatată, ca exemplu posibilitatea intrări în campanie electorală înainte de termen pentru că e "doar artă". O altă entitate, Robin Hood Fund1, operează la bursa din New York și în contexte de artă contemporană, parazitând, traficând informație și oferind acces la instrumente financiare sofisticate altfel disponibile doar pentru cei foarte bogați. Multe spații de artă au fost transformate în birouri temporare ale Fondului RH și de multe ori am avut plăcerea să ne prezentăm în contexte artistice ca bancheri. Entitățile par posedate de o perversă plăcere de a disloca și transporta întregi structuri dintr-un domeniu în altul - de o dorință de a împinge arta spre teritorii neartistice, și de a aduce ceva străin în cadrele artistice.

Coliziunea de medii și discipline poate fi haotică, destabilizatoare și în același timp pentru multe entități dezirabilă. În Unsorcery instabilitatea e fundamentală, dinamica dorită e o productivă alienare de concepte prin experiență și de experiență prin gândire. Adăpostul Postspectacol, eveniment al Candidatului la Președinție în Casa Poporului la MNAC, a fost un alt cadru programat pentru tot felul de coliziuni. În spațiu au fost instalate o tribună pentru discursurile candidaților, un punct de asistență medicală și prim ajutor, un perimetru pentru ateliere de filozofie speculativă, APARAT Security care a dublat controalele și securitatea deja oferite de SPP și o cantină unde s-a gătit și servit mâncare pentru filozofi, oameni fără adăpost și artiști. A fost o suprapunere de acțiune caritabilă, campanie prezidențială, conferință filozofică, adăpost de zi, lucrare artistică și cantină. Evenimentul a marcat o ruptură a entităților de o bună parte din scenaele de artă și activiste. Printre altele a fost criticată natura ambiguă și haotică a evenimentului - e activism, eveniment politic, caritate, artă, sau ce? Deloc surprinzător, singurul sprijin pentru un astfel de proiect monstruos a venit de la alte entități estetice.

Alienante

Entitățile estetice sunt adesea inadecvate, apar în formate improprii, la limita artei, sunt complicate, îndelungate, greu de încadrat și de prezentat. Entități ca Black Hyperbox, Cooperativa Performativă și Candidatul la Președinție propun colaborări atipice ce evită necesitatea căderilor de acord, consensului și a produsului comun ce sunt implicite în colaborări. O alienare paradoxală e propusă, fiecare artist având spațiul să urmeze un drum diferit, fiind totuși în proximitatea celorlalți. În multe proiecte formele de colaborare sunt partea problematică și rămân ascunse în relații interioare și dinamici implicite. Dar chiar și ascunse aceste dinamici lasă urme în orice formă de prezentare și o atenție asupra lor dezvoltă o sensibilitate pentru formele de organizare și guvernare din spatele oricărui proiect.

Câteodată e greu de sesizat care e de fapt proiectul. În Blank Mountain College2 ne întâlneam pentru câteva zile, fără să știm exact ce o să facem. După un timp ne reîntâlneam în alt loc, și din nou altundeva... BMC pare lipsit de ambiție. Asta e suspect și atipic pentru că impulsul implicit e de a exploata la maxim o situație, de a folosi oportunitatea atâtor resurse la dispoziție, de a converti o asemenea ocazie producând ceva ce te plasează pe calaea succesului. Într-o lume a artei disperate, BMC și multe alte entități apar ca oportunități ratate. Dar aparenta lipsă de ambiție și importanță a deblocat mult potențial. Vidul de ambiție s-a simțit ca o mare relaxare, din cauza deconectării de la orientările implicite din lumea artei, creând luxul unui timp mai puțin instrumentalizat. Și această lipsă de predeterminare și de instrumentalizare a produs o calitate diferită a interacțiunilor și un timp special.

Când cerința implicită e de a te face clar reperabil și ușor de asociat cu o anumită zonă artistică, complexitatea și lipsa de predictabilitate a entităților, distanțarea lor de abordări și formate implicite par alienante. În timp ce e de așteptat ca artiștii să se ajusteze la recomandările implicite ale lumii artei, să răspundă mai mult sau mai puțin conștient la cerințele succesului, entitățile își împing adesea artiștii către zone mai obscure. Ca artist al entităților ești adesea forțat în afara jocurilor artei, într-un continuu stadiu pre-carieră, în zone ale para-artei, nedetectabile de instituțiile importante. Aceste zone accentuează autoreflexivitatea entităților creând concepte și situații ca: "being no-one", "losership", "give up hope", "dead thinking". Această negativitate emană și o anumită pozitivitate, ceea ce prin perspectiva lumii artei e perceput ca o neglijență, incapacitate și un constant auto-sabotaj, e neutru sau chiar pozitiv din perspectiva entităților estetice.

Pe lângă alienarea entităților în lumea artei, există și o alienare în plan subiectiv. În timp, entitățile se dezvoltă ca medii complexe care formează opțiunile și imaginația artistică a celor implicați. De la un punct se poate spune că entitățile lucrează asupra artiștilor mai degrabă decât artiștii la dezvoltarea entităților. În acest proces entitățile recodifică și suprascriu structuri și comenzi care implicit organizează ce e posibi de dorit, făcut și imaginat în lumea artei. În general artiștilor entităților le e greu să fie integrați în sugestiile și deprinderile implicite lumii artistice. Externalizarea agenției artistice personale se poate simți ca o alienare, dar una de dorit și cu largi implicații. În lumea artei dar și în celelalte lumi pentru a avea acces și influența la ceea ce structurează posibilitățile de gândire și acțiune e nevoie de a crea moduri de a acționa din afară. E nevoie de instrumente alienante care să extragă subiectul din zona lui de posibilități. Entitățile estetice pot fi astfel de instrumente ce fac posibile alienări de la subiectivitățile încurajate de mediile artistice, și poate și de la cele încurajate în societatea contemporană în general.

Lumi estetice

Entitățile estetice nu sunt obiecte de expus, performance-uri de văzut, texte de citit. Nu sunt proiecte de cercetare, experimente sau artă imaterială, deși pot avea aceste dimensiuni și multe altele. Nu au o prezență clară și precisă, nu pot fi prezentate ca evenimente, nu pot fi condensate și finalizate în "lucrări". Entitățile includ procese și lucrări artistice dar importanța lor estetică rămâne întotdeauna în afara formelor în care apar. Acțiunea lor estetică transpare dintr-un amalgam de elemente, din propria complexitate. Entitățile sunt compoziții estetice ce includ oameni, procese, capacități, contexte, atitudini, comportamente, posibilități de simțire și gândire. Sunt operații conceptuale ce funcționează ca platforme, ecosisteme întregi ce preced detaliile, organisme estetice artificiale. Funcționează ca lumi, în sensul de spații comportamentale complete ce-și afectează propriile condiționări transcendentale implicite, la fel cum orice lume fizică curbează spațiul și timpul în jurul ei.

Entitățile sunt mici lumi experimentale, ca niște nave spațiale ce trebuie să fie auto-suficiente și să reziste în medii extrem de ostile. Ca și exploratorii ce lasă în urmă structurile reglate în timp și funcționale de acasă, entitățile trebuie să regândească și să altereze aspecte fundamentale. Plasele domestice de siguranță lipsesc și tot felul de lucruri trebuie improvizate. Entitățile trebuie să reinventeze operații estetice, forme de colaborare și de prezentare, să-și perturbe propriile determinări, și implicit să intre în relații riscante cu mediul - eșecuri, dispariții premature sau monstruozități pot apărea. Pentru că alterează realități consensuale ele sunt neplăcute. Nimănui nu-i plac noi entități estetice, dar în timp ele pot fi absorbite, să devină bunuri culturale și să funcționeze ca entități zombi. Sau pot expira și dispărea fără urmă când le-a trecut timpul. Sau, dacă nu au o moarte bună, devin fantome ce bântuie viii.



1. Robin Hood Fund e o entitate internațională ce are ca membrii fondatori mulți artiști activi în celelalte entități menționate.

2. Blank Mountain College a apărut în Oslo și inițiatorii sunt în contact sau sunt activi în alte entități menționate.

Entitățile estetice au fost de vânzare la Art Brussels 2016.

Crizele com(pasiunii) şi spectatorul corupt

Alina Popa (co-fondator al The Bureau of Melodramatic Research)

Traducere din limba engleză de Roxana Dascălu
Corectură: Alina Popa(1)

Crizele (com)pasiunii

Cum funcţionează relaţia dintre compasiune şi injustiţie? Şi cum funcţionează ea în contextul instituţional al unui muzeu? Expunerea injustiţiei într-un muzeu produce oare o întorsătură reală, o mutaţie afectivă, sau este o simplă dioramizare, o încarcerare a spectacolului unei realităţi sumbre, îmblânzite într-o capsulă a timpului subiectiv muzeal care iese în afara timpului acţiunii istorice? A devenit deja evident în ultimii ani faptul că reprezentarea milei şi-a pierdut inocența, în urma unor discuții din ce în ce mai detaliate despre economia afectivă sau emoțională atât în studiile culturale (Brian Massumi, Erin Manning), în tradiția critică a postautonomismului italian (Paolo Virno, Franco ‘Bifo’ Beradi, Matteo Pasquinelli etc.), precum şi în lucrări recente ale unor artişti contemporani (Renzo Martens prin filmul Enjoy Poverty, 2009, Phil Collins prin melodrama Soy Mi Madre, 2008, etc.) În particular, capitalul compasiunii este acumulat constant prin economia carității în care ONG-urile, fundaţiile, dar şi artiștii acţionează ca agenţi ai sufletului – acel suflet pus la lucru în noua economie financiarizată.(2) Întreaga producţie a reprezentării estetice a subiecţilor (neo)coloniali, precum şi a sărăciei din ‘lumea întâi’ ascunse în spatele aparentei bogății și a mitului creșterii fără limite, este în căutarea unei deveniri-spectator. A deveni spectator la durerea celorlalţi generează iluzia unei intervenţii, dar de fapt potențează spectacolul şi intensifică capitalizarea imaginilor ca mediatori afectivi fără alte efecte de ameliorare a situației astfel expuse. După ilustrau sfaturile dintr-un un calendar agățat în fostul meu loc de muncă, gândul la sărăcia din ‘lumea a treia’ (sau a doua, sau prima) devine doar un vehicul, o tehnică pentru sporirea optimismului personal şi a bunei-dispoziții la serviciu. Prin urmare, spectatorul nu mai este inocent, ci parte activă dintr-un circuit labirintic de sentimente, economic și politic, prin care se reproduce injustiţia socială şi inegalitatea economică.

Slogan al Candidatului la Președinție în Adăpostul Postspectacol
Economia actuală organizează stări de spirit și coordonează ambiente afective. În această organigramă globală emoţională sunt distribuite şi înregistrate roluri, iar spaţiul psihic este modelat în mod constant şi produs pe banda de asamblare a fabricii post-Fordiste (care și-a început funcționarea la sfârşitul anilor optzeci). Grija, îngrijirea devin mărfuri care se vând pentru profit, conform reglementărilor stricte ale logicii economice. Dacă, aşa cum observa Marx, marfa este categoria ambivalentă, dublă, prin care ceea ce este abstract devine material și invers, având astfel prin funcția ei codificatoare şi versatilă, o putere de circulare universală, incorporând munca moartă a muncitoarei/orului, astăzi marfa include și ceea ce este imaterial, marfa capătă suflet. Putem vorbi, urmându-l pe Steven Shaviro, de un “animism capitalist”. Sufletul devine marfă, iar marfa devine suflet, abstractizează emoții în energii, mișcări ale sufletului deprivate de orice conținut sau referent. Noua economie gestionează deci și compasiunea. Iar compasiunea implică speranţă, speranţă în justiţie; ea implică dorința transformării unui caz particular într-o actualizare a universalității principiului etico-juridic. Însă capitalismul se sprijină azi pe “branding-ul şi marketing-ul nestăvilit chiar şi al celor mai intime aspecte ale experienţei subiective”.(3)  Astfel, însăşi speranţa este transformată imediat în marfă, într-o garanţie a faptului că sistemul va continua, astfel încât inegalităţile structurale şi injustiţia generalizată să rămână neclintite. Neoliberalismul este un maşină pentru ingineria speranţei: el reciclează lipsa de speranţă generată de efectele sale nocive într-o nouă speranţă care, la o analiză mai atentă, accelerează în cele din urmă exact negarea acestui optimism serial. Speranța, ca şi compasiunea, este deci deprivată sau golită de obiectul său. Ceea ce se capitalizează este o mișcare afectivă abstractă, o energie în potențial, de-cognitivizată, dar și ținută în afara potențialului disruptiv al afectului neserializat. Trebuie deci să recunoaştem că în noua economie a emoţiilor operează de fapt o compasiune-fără-speranţă, o compasiune goală și o speranță goală, dar ferite de potențialul real al golirii (care ar necesita o discuție mai amplă decât cea din articolul de față).

Această compasiune-fără-speranţă a fost simțită şi gândită prin puterea unui gest estetico-politic, Adăpostul Postspectacol,(4) un eveniment-intervenție organizat la Bucureşti în 2012 de Ion Dumitrescu și Florin Flueraș în cadrul unui proiectului artistic Postspectacol şi al experimentului politico-performativ Candidatura la Preşedinție realizat de cei doi împreună cu Manuel Pelmuș. În Adăpostul Poporului, aşa cum a mai fost el numit datorită instalării în Casa Poporului, clădire care găzduieşte Parlamentul României şi Muzeul Național de Artă Contemporană (MNAC), sloganurile ‘Renunţă la speranţă’ au creat fundalul pentru un performance colectiv al compasiunii, o intervenție estetică şi în acelaşi timp brutală pe scena artistică şi politică.(5) În Adăpost nu exista nicio iluzie; sau mai degrabă, tot restul părea a fi o iluzie. Spectacolul compasiunii s-a manifestat fără nicio netezire a contradicţiilor sale. Ceea ce s-a performat a fost purul efect de alinare: persoane fără adăpost au fost invitate în Adăpost, oferindu-li-se hrană, îngrijire medicală, cunoaştere, afectivitate şi o voce la pupitrul amenajat special pentru Candidata la Preşedinție. În ‘realitatea’ neoliberală, pentru a anihila orice rezistenţă împotriva exploatării atât a fiinţelor umane cât şi non-umane, marile companii şi organizaţiile supra-democratice folosesc strategii de spălare (whitewashing), printre care lupta împotriva sărăciei, investiţiile în cercetare pentru curăţarea ecosistemul, precum şi reabilitarea comunităţilor defavorizate. În această ‘realitate’, compasiunea şi caritatea devin doar ‘linguriţa de zahăr care te ajută să înghiţi medicamentul’. În Adăpostul Poporului s-a administrat doar ‘zahărul’, doar alinarea, fără ‘medicament’, şi cu toate acestea fără speranţă. Deşi spectacolul situaţional din interiorul Adăpostului a fost lipsit de iluzii, ceea ce s-a accentuat a fost, dimpotrivă, un efect de irealitate: alinarea s-a transformat în alienare, într-o alienare productivă. Era clar că nu există nicio speranţă nici în ‘linguriţa de zahăr’ neoliberală generalizată, nici în cea specifică artei angajate politic. Dar există oare vreo speranţă?

În spectacolul compasiunii, victimele injustiţiei sunt prinse în capcana etalării suferinţei lor în faţa unui public care trebuie să treacă printr-o transformare psihică pentru a nu-simţi-empatie, pentru a se adapta la cerinţele emoţionale ale neuropoliticii actuale. Spectacolul compasiunii operează tocmai ca o mască pentru lipsa de compasiune, prin care observarea suferinţei altuia este realmente un mod de invidie (in-videre) inadmisibilă, a nu-vedea, şi o iubire voaieuristică a mărturiei durerii celuilalt. De pildă, în “tributurile” din Jocurile foamei(6), spectacolul pare să fie singura scăpare, singura cale de a scăpa de propria viaţă precară: tot ce îți mai rămâne este iți performezi propria ta “viaţă pură” (zoe) pusă în scena socială (bios) şi economică. Imperativul epuizării potenţialului spectacular, de golire a scenei generalizate identificate de Guy Debord, devine o chestiune de transgresare a eticii printr-o estetică aparent contradictorie. Dacă se atinge un grad zero al atenţiei, aceasta ar putea da naştere unei atenţii afective sau unei atenţii ineficiente, care se scurge prin interstiţiile sensibilului, sensibilul devenit chiar mediul prin care operează azi puterea. Această atenţie ineficientă deschide o prăpastie afectivă înăuntrul actualei marketizări a (ne)atenţiei, fiind un punct mort al atenţiei spectaculare – cea din urmă se sprijină pe efectul de priming(7), care conduce vectorii sensibilului către ce este deja norma stabilită și care menţine sistemul în mişcare.(8) Plasându-ne într-o poziţie de auto-fragilizare (9) ‘insensibilă’, facând loc puterii să afectăm și să fim afectați, corupe interstiţiile sensibilului.(10) Poate că această vulnerabilitate (an)estetică ar putea fi rezultatul radicalizării efectelor spectacolului contemporan al suferinţei şi compasiunii. Aceasta s-ar putea transforma apoi într-o vulnerabilitate (an)etică – recunoaşterea reciprocă a unei fragilităţi şi precarităţi împărtaşite ale corp-psyche-ului nostru, atât politic, cât şi ontologic, depăşind şi corupând imperativele etice care acţionează în ecosistemul afectiv prezent.

Aplicând un efect de amplificare a pasiunii atât anesteziei spectacolului actual al compasiunii, cât şi vulnerabilității noastre în faţa acestuia, crizele actuale de compasiune ar putea radicaliza şi corupe devenirea-spectator într-atât încât aceasta să îşi (mal)trateze propria ficţionalitate pentru a interveni în realitate, creând găuri negre estetico-politice. Adăpostul Postspectacol a deschis o gândire nouă, post-etică, dincolo de moralismul auto-laudativ care mână atât de des gândirea activistă şi arta politică auto-proclamată.

Compasiune şi distanţă

Există un strat multiplu de distanţă în compasiune. Primul strat este cel care face posibilă compasiunea de la bun început. Este distanţa dintre subiectul şi obiectul compasiunii. Această distanţă presupune o relaţie ierarhică între obiectul compasiunii, care este subiectul suferinţei înseşi, şi subiectul compasiunii, care este şi subiectul gândului despre suferinţă. Compasiunea în sine necesită o relaţie inegală între a gândi o emoţie, care devine apoi o emoţie a gândului (să simţi durerea celorlalţi), şi a simți o emoţie, a o trăi (suferinţa proprie, senzaţia de durere).

Al doilea strat de distanţă rezultă din enormitatea copleşitoare a spectacolului dureros, care generează un sentiment de nepuţinţă.(12) Scenele în care se arată vulnerabilitate produc o dorinţă de a înăbuşi ataşamentul compasional, şi de a găsi motive de iritare în legătură cu ideea de imagine a suferinţei. Spectacularizarea sărăciei produce o amorţire a sentimentului empatic. Ea produce posibilitatea de a te deconecta, de a fugi de la scena suferinţei, de a refuza angajamentul real cu realitatea durerii. Lipsa de empatie (anihilarea compasiunii), şi apatheia (anihilarea patosului) sunt stări de spirit produse de capitalismul târziu, care devine înainte de toate un sistem de credinţe care modelează emoţiile.

Al treilea strat de distanţă apare ca urmare a concepţiei carteziene referitoare la relaţia minte-trup, în care propriul corp şi emoţionalitatea sunt privite ca fiind exterioare rațiunii, detaşate şi deci controlabile de mintea suverană. În acest caz, distanţa – care caracterizează, de fapt, paradigma ştiinţifică şi patriarhală post-renascentistă, dominată de oculocentrism – este ceea ce separă corpul de minte. René Descartes acorda prioritate voinţei, judecații şi raţiunii, prin care corpul animalic, nestapânit poate fi îmblânzit şi controlat, în acelaşi fel în care, tot în aceeaşi perioadă, în secolul absolutismului (secolul XVII), statul funcţiona ca centru de comandă pentru a disciplina corpurile aflate în subordinea sa, după cum arată şi scrierile lui Thomas Hobbes. Aşa cum nota Silvia Federici, “[nu motorul cu aburi, şi nici măcar ceasornicul, ci corpul uman a fost prima maşină dezvoltată de capitalism]”.(13) Ca moment istoric, paradigma carteziană coincide cu apariţia capitalismului, fiind simultană cu erodarea comunităţii şi formelor alternative de comunalitate, bazate pe proximitate şi compasiune, opuse alienării şi înstrăinării generate de dominaţia capitalului şi a relaţiilor băneşti.

Structura telescopică a compasiunii necesită un nou instrument pentru a specula referitor la relaţia sa complexă cu distanţa şi alienarea. Mai mult, trebuie să corupem acest telescop şi să apropiem mai mult decât înăuntru şi să privim mai departe decât în afară. Ceva productiv şi capacitant apare drept rezultat al juxtapunerii paradoxale a excesulului afectiv şi hiperalienării. Dacă ne distanţăm de compasiune pentru a o cunoaşte anestetic, dar simţind-o excesiv în acelaşi timp, am putea reflecta apoi la schimbările de scenariu nou produse. Cu atât mai mult cu cât economia curentă este implicată în automatizarea corpului-psyche prin maşinăriile sale hegemonice care generează scenariul pe care îl urmăm fără să simţim şi afectele care ne mişcă fără să ştim. Corpul-minte este automatizat atât în sensul Foucauldian al disciplinei şi cel Deleuzian al societății controlului – un control care se realizează prin operaţii la distanţă – cât şi în sensul postumanist al prosteticităţii(14), care pune din nou problema distanţei, prin aceea că, co-evoluţia tehnologiei şi a omului necesită externalizarea cogniţiei proprii în instrumentele care îl vor ajuta pe om să stăpânească natura – care relevă mai degrabă un mecanism înşelător al naturii de a se auto-externaliza şi auto-ajuta pe sine însuşi. Prin urmare, acest telescop exagerat şi melodramatic se dovedeşte a fi o unealtă prostetică afectivă pentru crearea de auto-defecţiuni în programarea emoţională şi mentală a corpului-minte.

Corpuri fără loc. Puterea lipsei de adăpost

Pe măsură ce devenim mai precari şi mai lipsiti de adăpost, în urma mişcărilor de deteritorializare ale capitalului, dar şi prin amploarea crizei ecologice planetare, s-a produs o contra-reacţie ce a dat naştere la mişcări populare centrate pe ideea consolidării conceptului de ‘acasă’(15), pe găsirea şi crearea de adăposturi, modalități nefericite de a scăpa de pe terenul fragil al insecurităţii economice şi lipsei-de-viitor (no-futurism). Noile vechi adăposturi (‘acasă’) sunt teritoriile solide, închise (şi opresive) ale naţionalismului, rasismului, homofobiei, specisismului, ale tuturor practicilor care generează comunități bazate pe excludere şi compasiune deteriorată, sau pe politici identitare, fie că sunt legate de naţiune, etnicitate, orientare sexuală, specie, etc. Legătura între conceptele de familie şi ‘acasă’ și apartenenţa la rasa albă, la heteronormativitate şi carnophallogocentrism(16) “este puternică şi lucrează în sensul transformării tuturor acestor trăsături în legături familiale, într-o formă de rudenie rasială care îi recunoaşte pe toţi ceilalţi subiecţi non-albi [şi pe subiecţii LGBTI] ca străini, ca pe 'corpuri fără loc'.”(17)  Politica identitară se bazează pe o empatie unidirecţională (excluzând corpurile fără loc), pe compasiunea menţinută între graniţe strict reglementată top-down de hegemonia economică neoliberală, de stat şi de religie.

În mod similar, instituţionalizarea potenţialului de rezistenţă şi autonomie prin sistemul de ONG-uri face parte de asemenea dintr-un mecanism de căutare a adăpostului (‘acasă’), care acţionează prin diviziune şi disipare. Fiecărei anomalii sociale i se găseşte un adăpost în planurile de finanțare ale organismelor supra-democratice, ale companillor în căutarea tag-ului ‘sustenabilitate’ sau ale guvernelor. Dar puterea nu mai are adăpost, nu mai poate fi localizată spațial decât în mod minimal, ea funcționează ambiental, noua putere este arbitrară.(18) Anomaliile deci circulă şi se re-localizează. Sistemul societății civile ratează confruntarea reală cu însăşi cauza problemelor sociale. Putem vorbi despre o empatie unidirecţională pentru a caracteriza restricțiile afective ale economiei carității, care “[tratează simptomele şi nu sursele]”. Acest sistem al filantropiei raţionalizate algoritmic este încă un mecanism prin care “[o compasiune deteriorată generalizată este instituţionalizată la scară globală]”.(19)

Pentru artă, adăpost înseamnă instituţia de artă. Există azi o inflaţie de artă cu un conţinut socio-politic, care este în căutare constantă de adăpost, şi care, ca şi sistemul ONG-urilor, nu pune sub semnul întrebării cauzele, ci adresează doar efectele ținute în carantină, neţinând cont de poziţia de pe care critică şi care de multe ori doar se bucură de capitalul simbolic pe care îl acumulează. Atâta timp cât rămâne înăuntrul zonei de confort al instituţiei-adăpost, potenţialul subversiv, disruptiv al acestei arte aşa-zise radicale este uşor de îmblânzit, iar actele sale de reprezentare nu pot scăpa de depolitizare, la fel cum încărcătura sa semiotică nu se poate transforma în acţiune. Poate că arta politică de azi se sprijină prea mult pe o retorică a speranţei, surzind la auzului refrenelor colapsului îngânate în cor de sistemul actual al artei nedespărțite de logica profitului, de politica-fiasco a democraţiei reprezentative occidentale, de efectele bio- si necropoliticiii extinse, şi de catastrofa ecologică care pândește umanitatea.

Starea de a fi lipsit de adăpost, om al străzii, homeless, este îndeobşte asociată cu refuzul de a munci. Este o poziţie în afara timpului de producţie, iar astăzi nu mai e vorba numai de timpul fabricii sau corporaţiei, ci chiar şi de timpul personal, deoarece productivitatea este acum egală cu viteza de reacţie, cu velocitatea capacităţii de răspuns şi cu capacitatea de a modela constant subiectivitatea. Lipsa de adăpost este pură precaritate (fizică), combinată cu o precaritate sumbră (economică). Este anticiparea distopiei generalizate iminente. O persoană fără adăpost spunea: “Nu am unde să dorm, aşa că noaptea studiez, îmi fac cercetările pe stradă”. Cei deprimaţi nu se pot trezi, cei supra-munciți nu sunt lăsați să doarmă (chimico-economic), iar cei fără adăpost nu pot dormi. O depresie inversă îi caracterizeză pe cei/cele fără adăpost. Ei/ele sunt deşeurile hiperactive ale inundaţiei semiotice neoliberale şi ale revărsării informaţionale. Ei/ele întruchipează neliniştea sumbră şi über-conştiinţa. Această stare forţată de renunţare şi deznădejde le permite să scormonească în timp şi să se conecteze senzorial cu lipsa de viitor care bântuie lumea. În mod interesant, straturile sociale cele mai precare, şi mai ales cei/cele fără adăpost, au fost adesea portretizate în filmele de groază ca fiind cele mai sensibile la forţele întunecate – instabilitatea socială cronică îi face să fie expuşi la posedare – de exemplu în filmul lui John Carpenter din 1987, Prinţul întunericului.

Prince of Darkness, John Carpenter, 1987
Lipsa de adăpost devine o stare ameninţătoare, pre-apocaliptică, atât virtual cât şi real. În realitatea ei, ea defineşte corpurile fără loc, aflate la mila aparatului neoliberal al compasiunii. Cu toate acestea, în virtualitatea sa, ‘lipsa de adăpost’ poate deveni o stare de de-subiectivizare continuă, un grad zero al fiinţei, de unde pot să apară noi forme de viaţă. Refuzul ‘adăposturilor’ este legat de refuzul muncii, de acceptarea fragilităţii şi nesiguranţei (care este opusul precarităţii), de starea de a fi posedat de afectul lipsei de speranţă. Chiar şi evadarea din subiectivităţile normative este lipsită de speranţă, întrucât transgresiunea a devenit recent norma. Nu se poate spune, repetând un alt slogan Postspectacol, decât : “Mândru că sunt cenuşiu”. Dacă sclavii transportați din Africa în colonii pe corăbii în condiții atroce au fost identificați de Fred Moten și Stephano Harney, şi de teoreticianul afrofuturismului Kodwo Eshun, drept primii alienați ai modernității, primii răpiți, primele mărfuri care vorbesc, homeleșii pot fi considerate fiinţe antropocenice cenuşii, exponenți ai noului futurism fără planetă, agenţi ai xenozoicului.(20)

Telescopând prin multiplele adăposturi care aşteaptă restabilizarea noastră după fiecare transgresiune, am putea deci radicaliza operaţiunea de-adăpostire (unhome) la nivelul întregii planete. În pragul crizei ecologice, devine evident că până şi adăpostul tuturor celor cu sau fără de adăpost – Pamântul – o să se scape în curând de ceea ce este uman. Devenind posedaţi de afectul extincţiei iminente şi evadând din securitatea şi succesul promis de toate ‘adăposturile’, ajungem să ne debarasăm de orice dorinţă prezervaţională: poate că vom putea să evadăm chiar din umanitatea noastră. Atunci când corpul se dezorganizează şi se de-conectează de structura sa familiară, obişnuită, atunci când mişcările sale deviază de la tiparele normative prescrise de regulile capitalismului târziu, poate că el (corpul) poate deveni altceva. Poate că ceea ce corpul devine este norma a ceea ce el a fost deja: un corp fără adăpost, străin, extraterestru. Dacă ‘lipsa de adăpost’ la nivel molecular presupune destabilizarea micro-structurilor habituale ale corpului-adăpost monolitic şi autonomizarea lor, la nivel macro, ea poate înlocui chiar monolitul conceptual al înțelegerii umanului ca atribut esențial al corpului pe care îl purtăm.

Hrănit-simţit

Sistemul ‘Băncilor de alimente’(21) din Marea Britanie pare o profeţie pentru realitatea ce va veni. Persoanelor fără adăpost li se oferă produse de supermarket în curs de expirare, în schimbul sentimentelor de gratitudine pentru miloasa nouă economie şi pentru mărinimia religioasă. Şi în acest caz ajutorul şi compasiunea vin de obicei la pachet cu îndoctrinarea religioasă. Actualul sistem de caritate a înlocuit funcţia fostului stat social, iar schimbarea emoţională în politică a apărut împreună cu economia financiarizată. Managementul compasiunii nu mai este reglementat de politicile publice, ci face parte din strategiile corporatiste şi din sistemul de ONG-uri. Asistenţa socială a ajuns de la a fi un drept, la a fi o oportunitate, dependentă de sentimentul umil şi de viteză. Această schimbare este doar o altă verigă adăugată la lanţul neoliberal al compasiunii deteriorate. Trusturile (the Trusts) gestionează compasiune şi alimente.(22) Hrana pe care o distribuie prin centrele lor (un exemplu este Centrul Speranţa, un alt nume demn de un scenariu distopic) este de fapt restul alimentelor nevândute de supermarketuri până la sfârşitul zilei. Circuitul compasiunii este de asemenea completat de specificitatea condiţiilor de lucru. Îngrijirea standardizată este efectuată de voluntari. Voluntarismul este forma legitimă a compasiunii de azi. El se bazează atât pe o empatie unidirecţională, (promovată de angajatori – fundaţiile, trusturile), cât şi pe o lipsă de empatie (voluntarii fac o muncă fără plată). Fără încredere (trust = încredere şi trust, în engleză, nota trad.), fără speranţă.

'Food Bank' în Adăpostul Postspectacol
A existat o relaţie interesantă între hrană şi afect în Adăpostul Postspectacol. Hrana era dorinţa materializată. Era ceea ce devenea realmente corp, iar emoţiile dau şi ele formă corpurilor. Astfel, la acest nivel, există o similitudine cu cele două acte principale ale producţiei: circulaţia şi distribuţia – hrană şi afect. Ierarhic, hrana a fost mereu subalternă funcţiilor superioare ale corpului-minte. Devine epistemologic necesar să regândim o organizare orizontală a hranei şi afectului. Persoanele fără adăpost care vin de obicei la vernisaje pentru o gustare şi un pahar de vin (așa-numiţii pişcotari), au fost întotdeauna tratate ca inferioare, deoarece ele preferau hrana stărilor de spirit emoţionale, cathartice, pe care se presupune că le stimulează arta. Există un potenţial emancipator în subiectivitatea acestui spectator (întruchipat de persoanele fără adăpost), care nu privilegiază catharsisul faţă de nevoile trupeşti. Într-o societate guvernată de legi economice, politica hranei este îngemănată cu o politică a emoţiilor. Imaterialitatea hranei poate fi încorporată literalmente şi în acelaşi timp, materialitatea afectului este simţită şi ea. Ambele sunt fluxuri care dau formă subiectivităţii şi creează forme de viaţă. Gândirea mediul înconjurător în termeni de dominaţie şi de extracţie – mai ales începând cu agricultura practicată la scară largă – a format subiectivităţile occidentale în jurul fixaţiei asigurării viitorului: recoltele asigurau un exces şi rezerve de hrană, spre deosebire de hrana procurată pe loc, la nevoie, a vânătorului-culegătorului. Acesta este singurul caz al buclei de feedback între politica hranei şi politica emoţiei.

'Food Bank' în Adăpostul Postspectacol
Spectatorul corupt

Pe scenă: publicul-performer/performer-publicul: gărzile, paznicii de la muzeu, dublarea pazei sau paza re-performată (APARAT SECURITY), conducerea şi angajații muzeului, artiştii, persoanele fără adăpost, ONG-urile, filosofii internaționali ai depresiei (Franco Bifo Berardi, Akseli Virtanen), camerele de supraveghere, etc.

Atunci când singurul public este corupt şi nu răspunde aceloraşi reguli de valorizare ca cele stabilite de istoria unei instituţii, cum este muzeul, începe să se desfăşoare un joc solipsistic, sfăşiat de găuri de lipsă de sens. Forme noi de constituire a valorilor de adevăr pot să apară dacă spectatorul se dez-automatizează afectiv şi semiotic față de sistemul de valorizare care face ca arta să fie artă. Poate că a aduce persoane fără adăpost pe post de public este un act de cinism necesar; el sparge autarkeia bulei de artă, şi anihilează obişnuita ceremonie a auto-satisfacţiei (care se produce în cercuri restrânse, auto-lăudând practica artistică de adresare către un public mai larg). Această practică poate fi un joc contemporan parrhesiastic care în sfârşit schimbă felul în care este percepută arta/instituţiile/politica atât de către performeri şi artiști, cât şi de către public. Persoanele fără adăpost par să fie paradigmatice pentru funcţia de spectator subversiv. Ele sunt publicul de nesuportat: amintirea constantă că biopolitica este reală şi că spectacolul s-a furişat înăuntru pentru a ne învăţa cum să ne jucăm rolul afară. Ruptura dintre public şi perfomeri (artişti) te duce cu gândul la faptul că fiecare îşi joacă propriul spectacol, la finalul căruia aplauzele vin pentru altceva decât era intenţionat, lăsându-te dezamagit şi lipsit de sens. În Adăpostul Postspectacol, performance-ul a fost dincolo de feedback, dincolo de apreciere.

Adăpostul Postspectacol a operat o intervenţie estetică pentru a repune în scenă crizele compasiunii – contradicţiile sale interne. Postspectacol a recunoscut că singurul loc atât pentru a pune în scenă realitatea, cât şi pentru a afirma efectul real al scenei pe care jucăm în fiecare zi ca nişte corpuri în şi fără loc, este un adăpost Fără Speranţă. Adăpostul Poporului a acaparat printr-un hacking conceptual o instituţie publică prin sublinierea promisiunilor sale eşuate, trecute şi prezente, de compasiune şi grijă faţă de oameni: Casa Poporului, care în prezent găzduieşte Parlamentul României. Marea naraţiune a modernităţii româneşti a produs acest concept a unei ‘case’ care nu avea să aparţină niciodată poporului, aşa cum numele ei promitea atât de performativ. În acelaşi timp, actuala democraţie reprezentativă nu a reuşit să satisfacă necesitaţile demos-ului; poporul însuşi a încetat să creadă în ea. De aceea toţi cei invitaţi au putut să joace fără frică pe scena politică ridicată în Adăpost: adresându-te publicului de la tribuna deschisă a Candidatului Prezidenţial, deveneai ceea ce erai deja – însuşi spectacolul.

Unul din candidații/tele la președinție
Eliberarea celor fără adăpost din capcana ‘reprezentativității’ şi reprezentării, din a fi prinşi în algoritmul aberant al compasiunii operează o mutaţie în relaţia dintre reprezentare şi injustiţie. Nu există un ‘adăpost’ sigur pentru spectator şi perfomer. Publicul este la fel de fragil ca şi corpurile din performance. Rolurile atribuite în cadrul spectacolului sunt ele însele precare, instabile şi oscilante. Spectatorul-parţial devine performerul-parţial şi viceversa. Nu există un public pur. Ca şi în performance-ul compasiunii, simpla calitatea de spectator generează iluzia unei agenţii, dar există în primul rând iluzia calităţii de spectator care umbreşte orice oscilaţie între agenţia consolatoare şi pasivitatea mult temută. Miza nu este de a vedea un spectacol, ci de a simţi mişcarea, nesiguranţa fiecărui moment, fragilitatea graniţelor şi a rezultatelor posibile.

A fi spectator corupt (şi pasiv) într-un muzeu este o subminare a codurilor impuse de o astfel de instituţie. Şi pasivitatea a fost mereu asociată cu incapacitatea de a raţiona – demonizată şi deplânsă. Dimpotrivă, eu susţin că tocmai această incapacitate ar trebui considerată ca o anestezie pozitivă : să devii insensibil(ă) te aduce mai aproape de ceea ce de fapt eşti, de proteza inumană pe care o constitui. Poate că această corupţie a sensibilului este reversul revărsării emoţionale a spectacolului exterior la care te racordezi chiar prin propria-ţi neatenţie. Atâta timp cât emoţiile însele sunt introduse în maşinării care le fac ulterior eficiente şi vandabile, automatizand inegalitatea, distorsiunea introdusă de această corupţie afectivă ar putea fi la fel de bine proliferată automat.

‘Pasiv’ şi ‘pasiune’ au o rădăcină latină comună – passio – care înseamnă ‘suferinţă’. Compasiunea ar putea fi o pasiune comună, o pasiune împărtăşită, o suferinţă resimţită împreună. Sau mai degrabă, înseamnă a deveni posedat şi fără adăpost în comun. “[A fi pasiv înseamnă a se acționa asupra ta, o negaţie (a agenției) deja resimţită ca o suferinţă. Frica de pasivitate este legată de frica de emotivitate, în care slăbiciunea este definită în termenii unei tendinţe de a fi modelat de alţii]”.(23) Afectul nu poate fi incubat în corp, nu există o interioritate bine sigilată: el a început deja să îşi scurgă inumanitatea în, din şi prin uman. Afectivitatea este permeabilă, fluidă – afectul este fără adăpost. Nu există o cameră vidă care să îl izoleze în corp. De aceea, aparatul psihologiei este atât de înşelător. Compasiunea sau altfel spus, co-pasivitatea ar trebui să fie capacitatea împărtăşită de a fi afectat şi posedat. De a fi capabil să co-suferi şi să te menţii în negativitatea şi lipsa de speranţă a acestei suferinţe atât ca spectator-parţial (subiectul compasiunii), cât şi ca performer-parţial (obiectul compasiunii).


1 Acest eseu a fost scris in iunie 2012, fiind modificat parțial în decembrie 2014.

2 Franco Bifo Berardi, The Soul at Work: From Alienation to Autonomy [Sufletul în acţiune: De la alienare la autonomie] (Massachussets: The MIT Press, 2009). Merită menţionat ca Franco ‘Bifo’ Beradi a susținut o conferinţă la Bucureşti în 25 aprilie 2012 la MNAC în cadrul proiectului Adăpostul Poporului, care face obiectul acestui articol, invitat de Candidatura la Preşedinție (Ion Dumitrescu, Florin Flueraș și Manuel Pelmuș), împreună cu Biroul de Cercetări Melodramatice (Irina Gheorghe și Alina Popa).

3 Vezi Steven Shaviro, [Afect post-cinematic: Despre Grace Jones, Boarding Gate şi Southland Tales] în Film-Philosophy Journal, Vol 14, Nr 1, 2010. <http://www.film-philosophy.com/index.php/f-p/article/view/220>.

4 În Adăpostul Postspectacol sau Adăpostul Poporului deschis între 25 – 29 aprilie 2012 în Casa Poporului în incinta Muzeului Național de Artă Contemporană (MNAC), Candidata la Președinție a oferit persoanelor fără adăpost hrană şi îngrijiri medicale, şi o voce în alegerile prezidenţiale. Casa Poporului a fost practic redată, prin acest gest, poporului, ea fiind acum claustrată între parantezele grele ale unor ziduri duble, cele ale Parlamentului şi cele ale artei contemporane <http://candidaturapresedintie.blogspot.de/2012/04/candidatul-la-presedintie-va.html>.

5 Adăpostul Postspectacol a fost organizat într-un loc cu valenţe atât artistice cât şi politice, în Casa Poporului, construită de Ceauşescu şi neterminată niciodată în întregime (după revoluţia din 1989), a cărei aripă de vest a fost transformată în Muzeul Naţional de Artă Contemporană (MNAC) în 2004.

6 Jocurile foamei este un film SF din 2012, regizat de Gary Ross, după romanul omonim al lui Suzanne Collins. “Povestea se desfăşoară înntr-un viitor distopic post-apocaliptic, în naţiunea numită Panem, în care 12 băieţi şi 12 fete trebuie să participle la Jocurile Foamei – un eveniment annual televizat în care sunt necesare “tributuri” pentru a lupta până la moarte, până când rămâne un singur învingător.” (sursa : Wikipedia).

7 Vezi http://en.wikipedia.org/wiki/Priming_%28psychology%29, Priming este definit în psihologie ca un efect implicit al memoriei, prin care expunerea la un stimul influenţează răspunsul la alt stimul.

8 Această diferenţă dintre atenţia afectivă şi cea de spectacol mi-a fost semnalată de Florin Flueraș.

9 Termen folosit de Bracha Ettinger într-o conferinţă la Future Art Base (Helsinki) în 2012. În accepţiunea lui Ettinger, auto-fragilizarea implică dispersarea şi pierderea sinelui, a deveni sub-subiectiv. Conceptul este astfel opus hipersensibilităţii.

10 “O persoană este mai întâi de toate o esenţă singular, adică un grad de putere. Acestei esenţe îi corespunde o relaţie caracteristică, şi o anume capacitate de a fi afectată corespunde acestui grad de putere. Mai mult, această relaţie are părţi subsumate ; această capacitate de a fi afectat este în mod necesar umplută de afecţiuni” în Gilles Deleuze, Spinoza: Practical Philosophy [Spinoza: Filosofie practică], trad. Robert Hurley (San Francisco: City Lights Books, 1988), p. 27.

11 Vezi Lauren Berlant (Ed.), Compassion: The Culture and Politics of an Emotion [Compasiune, Cultura şi politica unei emoţii] (New York şi Londra: Routledge, 2004), p. 20.

12 “Cetăţeni ai modernităţii, consumatori ai violenţei ca spectacol, adepţi ai proximităţii fără risc, sunt şcoliţi să fie cinici faţă de posibilitatea sincerităţii. Unii oameni ar face orice ca să se abţină să fie mişcaţi”, în Susan Sontag, Regarding the Pain of Others [Privind durerea celorlalţi] (New York: Farrar, Straus şi Giroux, 2002), p. 86.

13 Silvia Federici, The Caliban and the Witch [Caliban şi vrăjitoarea] (New York: Autonomedia, 2004) p. 146.

14 Prosteticitate “[în sensul întruchipării şi înglobării fiinţei umane nu doar în lumea ei biologică, ci şi în cea tehnologică, coevoluţia prostetică a animalului uman cu tehnicitatea instrumentelor şi a mecanismelor arhivale externe (cum ar fi limbajul şi cultura)]”, în Cary Wolfe, What is Posthumanism? [Ce este postumanismul?] (Minneapolis Londra: University of Minnesota Press, 2010), p. xv.

15 “Bun venit acasă!” a fost una dintre cele mai repetate lozinci ale lui Mihail Neamțu, pe care acesta a folosit-o propagandistic în discursul său împotriva Partidului Social Democrat de guvernământ, în timpul demonstraţiei oficiale a dreptei la începutul lui iulie 2012. El se referea la naționaliştii români vii, morţi şi ‘nenăscuţi’ care sunt împotriva ideii emigrării. Neamțu este o figură importantă a partidului de centru dreapta (activ în anul scrierii acestui articol, 2012) din România, şi un promoter asiduu al doctrine neoliberale.

16 În perioadele de epidemie cu boala vacii nebune, în ţări precum Marea Britanie în anii optzeci şi nouăzeci, şi Canada în anii 2000, a existat un puternic discurs naţionalist legat de consumul de carne de vită. Aşa cum consemnează Nicole Shukin, au “existat manifestări publice dramatice de gătit, servit şi consum de carne de vită canadiană, pe modelul unui angajament metabolic faţă de sănătatea şi ‘carnophallogocentrismul’ naţiunii, prin manifestări patriotice de consum de carne. Nu numai că puritatea cărnii unei naţiuni este reprezentativă, la un nivel profund afectiv, în privinţa economiei sale domestice; carnea înglobează şi investiţii ideologice în virilitatea masculinistă şi în puritatea rasială a organismului naţional.” în Nicole Shukin, Animal Capital Rendering Life in Biopolitical Times [Capitalul animal redând viaţa în timpuri biopolitice] (Minneapolis: University of Minnesota Press, 2009), p. 227. Carnophallogocentrism este un termen inventat de Jacques Derrida pentru a se referi la dimensiunile sacrificiale (carno), masculiniste (phallo) și centrate pe limbaj (logo) ale subiectivităţii clasice.

17 Sara Ahmed, The Cultural Politics of Emotion [Politica culturală a emoţiei] (Edinburgh: Edinburgh University Press, 2004), p. 2.

18 Puterea arbitrară este un concept dezvoltat de filozoful şi economistul finlandez, Akseli Virtanen.

19 Vezi Gary Olson, Empathy and Neuropolitics: This is your brain on neoliberal culture. Any questions? [Empatie şi neuropolitică: Asta spune creierul tău despre cultura neoliberală. Întrebări?], <http://home.moravian.edu/public/polsci/pdfs/EmpathyAnd%20Neuropolitics.pdf>.

20 vezi Ştefan Tiron, Manifestul Xenoizoicului (manuscris nepublicat).

21 Vezi Amelia Gentleman, Food Banks: A Life on Handouts [Băncile de alimente: O viaţă din pomeni], consultat din <http://www.theguardian.com/ society/ 2012/ jul/18/ food-banks-on-hand-outs> în 18.07.2012.

22 Deşi este un nume demn de un roman distopic, acestea sunt fundaţii care administrează Băncile de alimente.

23 Sara Ahmed, The Cultural Politics of Emotion, p. 2.