Candidatul la Președinție pune telescopul post-critic speculativ pe una dintre universitățile de artă ale Bucureștiului.
Punctul de plecare pentru această analiză a fost participarea la protestul "sit-in" de la UNATC din mai anul curent. Dar nu protestul în sine m-a stârnit ci mai degrabă atmosfera, ambianța instituției pe care am reîntâlnit-o și mai ales câteva întâmplări simptomatice pentru a tip de subiectivitate pe care-l recunoșteam de când eram student dar părea acutizat, se amplificase până la distorsiune.
Studenții UNATC compuneau maximum 30% dintre cei prezenți pentru protest. În prima fază a sit-in-ului s-a stat în curtea facultății unde la un moment dat a aparut un grup compact de alți studenti (vreo 10) chitiți sa pornească o contra-demonstrație. Au început să strige la unison "Zamfirescu, Zamfirescu!". Ieșiseră să-și protejeze profesorul. Unii aveau spray-uri cu care au acoperit repede graff-urile care-l vizau pe Florin Zamfirescu sau facultatea.
Poate aceeași studenți, odată ce sit-in-ul s-a mutat înauntru în fața Rectoratului, au încercat să întrerupă de pe scară discuțiile și pe cei care protestau cu alte sloganuri contra-reformiste. La un moment dat cineva a chemat chiar poliția.
Mulți din studenții și studentele care treceau pe la etajul 1 si care aveau treabă la rectorat sau la secretariat vedeau în aceasta manifestare doar un obstacol in drumul lor. O studentă suparată pufnea în spatele meu" am treabă, trebuie să-mi termin filmul și nu pot să trec", profund preocupată se plângea constant. Cand i-am zis ca poate aștepta 10 minute și ca poate mai există si alte lucruri importante mi-a raspund ofuscată că "bursa Erasmus nu poate să aștepte".
Subiectivitate
Folosesc noțiunea de subiectivitate în sensul unui amalgam de dorințe, năzuințe, a unui orizont proiectat. Mă refer la reactivitatea studentului în situații instituționale tensionate sau la relația lui cu autoritatea, la capacitatea sau incapacitatea de integrare în pachetul de aspirații oferit de societate. Pe scurt, voi vorbi despre ecologia politico-afectivă a subiectului.
"Subiectivitate" în accepțiunea asta vine pe filiera conceptului dezvoltat de Felix Guattari dar folosesc termenul și în sensul de "suflet" așa cum elaborează Franco "Bifo" Berardi în cartea sa "The soul at work". Deci o altă sub-întrebare ar suna, ce fel de suflet dezvoltă UNATC?
Trebuie plonjat direct în subiect.
Prin pereții fortăreței facultății de teatru intră muzica de afară a societății capitaliste orientată spre spectacol și competiție. Izolarea n-a funcționat, standardizarea educației superioare la nivel european a atins si UNATC.
S-a ajuns la un fel de Taylorism al producției subiectivității unui student.
Mitul conform căruia "umanioarele" si facultățile de artă funcționează pe alte principii a fost dezasamblat treptat de necesitățile pieței. Artiștii nu mai fac figură aparte. Cine se ocupă cu spectacolul e inerent și într-o competiție, instituțiile de învățământ superior artistic se contractă, intră în convulsiile prefacerii de piață oarecum în tandem cu mediul autohton. Schemele care vizează eficientizarea maximă a producției au început să dea roade, sunt mai mulți absolvenți UNATC ca niciodată.
În shimb teogoniile au ramas intacte, marea tradiție a teatrului românesc pulsează sub noua piele de Bologna.
Prin urmare avem doua universuri pe care UNATC a fost silit să le armonizeze. Izvorul artistic al școlii prezervat de decenii, "teatrul mare", "teatrul adevărat", în fapt realismul-psihologic manierizat la maxim al regiei de teatru si al artei actorului peste care s-a adăugat spiritul antreprenorial al câstigătorului, al bursierului, inteligența precisă care conduce la o carieră fără defecte.
Ca peste tot în instituțiile care se ocupă cu producția de subiectivitate, cu crearea noului om nou, si din UNATC ies la rampă diverși hibrizi, o teratologie aparte. Observăm amestecuri nocive între spiritul învingător, "creativ" capitalist si cel retrogad/conservator al vechiului modus vivendi pre-89 plin de tăceri și raporturi clare de putere.
În facultatea de teatru parcă nu era niciodata timp pentru prezent, pentru istoria recentă, pentru dezbaterea contemporană. Păream pierduți pe o planetă illo tempore, unde totul se desfășura în paralel cu dinamica inter sau externațională. Nimic nu putea să te abată de la canon, de la programa școlară. Prezentul irumpea doar prin gândirea de piață pe care studenții o încorporau rapid prin expunerea la competitia din teatre, televiziuni, sau prin precaritatea ce deja se anunța (goana după reclame, "ciubucuri" etc.).
În perioada când am fost și eu student erau puține (if any) ateliere cu profesori invitați din afara facultății, puține conferinte teoretice, orice contact cu exteriorul trebuia coordonat cu precauție pentru a nu fisura fundația facultății. Orice influență venită pe alte căi decat cele din interiorul UNATC trebuia considerată cu mare atenție, se ținea foarte mult la "identitatea facultății".
Din aceleași rațiunea gândirea critică nu a fost favorizată, nici măcar cea de prim nivel (critica instituțională), practic eu nu-mi aduc aminte vreun profesor să pomenească nici măcar o dată această sintagmă. Astăzi e anunțată formal în synopsisul admiterii. Face parte clar din jargonul de nouă generație, "gândire critică" e o noțiune ce nu provoca pe vremuri nici o cută pe fața facultății de teatru. Dar după cele întâmplate anul acesta la UNTAC nici azi nu pare să fie pusă la lucru.
Despre multiple moduri de a fi politic
Deși nu sunt adeptul angajării artistice precis ideologice nu cred ca azi te poți ocupa de producție artistică fără să traversezi chiar și pe diagonală continentele ideologice. De altfel în România bruma de creații artistice angajate politic a funcționat oarecum la primul nivel. O generație de regizori din jurul "Drama Acum" au scos subiecte din socialul imediat (nedreptățiții, marginalii, rasismul, problemele de gen etc.), au extras "conflicte" direct din lumea "de afară" și le-au pus dramatic pe scenă sau în orice black-box. Dar chiar și asta s-a întamplat foarte greu, "controversat", în facultate ducându-se o luptă deja anacronică între adepții teatrului pur, realist-psihologic (aparent neutru), și cei angajați politic, care tratau probleme de stînga (sub oblăduirea lui Nicolae Mandea). Astfel o piesă precum "Stop the Tempo" a Gianinei Cărbunariu a fost în acest mediu radicală, căci a însemnat o distanțare clară de atmosfera UNATC.
Din perspectiva unei distanțări schimbarea de paradigmă în jurul CNDB părea realmente dintr-o altă galaxie. CNDB a trezit xeno-spaime cel puțin în secția de coregrafie.
Poate astăzi norma lumii artistice din afara facultății pretinde să te ocupi de "social", de problemele urgente ale societății, să fii conectat permanent la derapajele celor care dețin puterea vizibilă, să reacționezi la nedreptate prin arta ta. De multe ori am senzația ca în UNATC nu s-a consumat nici măcar această "fază", ca să nu vorbim de o atitudine sau gândire politică mai speculativă care să chestioneze formele de reprezentare în sine, să le dezmembreze și să le recupleze la alte genealogii.
Parcă nici un regizor n-a îndrăznit să provoace, să desfacă radical mecanismul spectacolului. Poate mai mult ca "textul", structura modului de reprezentare constituie soclul teatrului românesc. A fi politic în contextul UNATC, la un nivel mai subtil dar poate mult mai eficient, înseamnă să subminezi modul dominant în care se gândește construcția unei piese, în acest sens să destabilizezi însăși programa universitară, să desființezi premizele-axiome ale "creației". Conținutul, textele, s-au mai schimbat în timp, dar coordonatele formale și aparatul clasic al spectacolului au ramas ne-actualizate, intacte, imobile. Gesturile radicale performative n-au fost sprijinite, mai degrabă au fost expediate superior ca "experimente", "non-dans", "conceptual" în sens peiorativ.
În concluzie pare că "textul", scenariile, poți să le schimbi dar aparatul, mașinăria, nu.
Facultatea, prin spectacolele/examen pe care le-a produs, pare că nu s-a privit niciodată pe sine.
Să-ți iei propria disclipină in vizor, sa te deconstruiesti, au fost și sunt încă drumuri puțin bătute de regizorii și coregrafii formați de UNATC. În ce privește activismul, implicațiile politice sau acțiunile de rezistență instituțională, au fost puține, obscure. Nu stiu de spectacole manifest queer sau gay. Acest prim nivel vital pentru dezmorțirea deontologic-politică era (și pare că este în continuare) cvasi-inexistent.
Să-ți iei propria disclipină in vizor, sa te deconstruiesti, au fost și sunt încă drumuri puțin bătute de regizorii și coregrafii formați de UNATC. În ce privește activismul, implicațiile politice sau acțiunile de rezistență instituțională, au fost puține, obscure. Nu stiu de spectacole manifest queer sau gay. Acest prim nivel vital pentru dezmorțirea deontologic-politică era (și pare că este în continuare) cvasi-inexistent.
Din exterior partitura UNATC pare scrisă într-o cheie de dreapta.
Observații din interiorul facultății de teatru
Teatru-dans a fost singurul "experiment" aprobat care a făcut carieră în secția de coregrafie și nu numai, în fapt genul venind pe filiera expresionistă germană (Mary Wigman, Kurt Joos) și consacrat deja în anii 70 de marile doamne al coregrafiei, Pina Bausch, Suzane Linke etc. Teatru-dans avea toate ingredientele înscrise în galeria de valori a facultății de teatru. Pe la mai toate examenele secției de coregrafie vedeai actori contorsionându-se în fraze de mișcare, ținând monologuri intense, cot la cot cu dansatorii/coregrafi ce reușeau să "experimenteze" ținându-se totuși cu dinții de programa școlară: scenariu (întotdeuna inspirat de un "text", niciodată de un context), muzică, fraze de mișcare, orchestratie de miscare în doi sau trei dansatori, intrigă, conflict/dramatism, mitologie/supra-realism, deznodământ afectiv/poetic.
Am observat de atunci că nici macar vastul domeniu al improvizației cu toate sub-genurile sale nu a prezentatat mare interes pentru programa secției de coregrafie. "Improvizam" un pic pe la ore doar cât să mai producem o frază de mișcare.
Procesul și implicațiile actului artistic nu păreau a fi importante. Era urmărit strict produsul finit, examenul-spectacol.
Deși interdisciplinaritatea este astăzi promovată înca de pe site-ul facultății ea este investigată de suprafață. În fond toate piesele de teatru și cele de dans au avut dintotdeauna și muzica și dans și text. Sunt arte sincretice by default așadar "interdisciplinaritatea" poate fi în continuare un camuflaj perfect pentru a menține nealterată aceeași viziune despre spectacol și artă în general.
În facultate înveți o meserie, se predau meserii distincte, ăsta e un aspect foarte important. În ciuda declarațiilor de fațadă disciplinele nu se amestecă. Actorii nu pun piese iar regizorii caută de obicei texte scrise de alți dramaturgi. Clasele nu sunt laboratoare de performance art, unde oricine poate ocupa orice funcție în procesul creativ. Mai degrabă sunt benzi rulante de "pus" texte și piese în mod tradițional, conform organigramei din dotare. Regizorul e regizor, coregraful e coregraf iar actorul e actor. Prin culisele barurilor din apropiere se perpetuează la nesfârșit clișeul conform căruia actorii chiar ar trebui sa fie cât mai puțin "creativi" pentru a deveni vehiculele decerebrate perfecte pentru viziunea regizorului. Cam asta e limita interdisciplinarității promovată în emisfera teatru a UNATC.
(Poate nu numai UNTAC e în această situatie, sunt curios ce se întâmplă pe la secțiile de pictura si sculptură din cadrul UNArte, dacă studenții încă lucrează "naturi moarte" până la absolvire?)
Coregrafie
Secția de coregrafie deși înființată în 1990 s-a pliat relativ pe scheletul facultății de teatru si destul de repede a dezvoltat o curiculă rigidă care rezona cu tezele facultății de teatru: text, autor, expresie, trăire, simbol, metaforă, adevăr, absolut.
La coregrafie am avut întotdeuna impresia că am fi putut avea libertatea să experimentăm mult mai intens, în fond profesorii secției erau și singurii avizați să se pronunțe în privința examenelor. Nu aveau for superior competent de care să depindă, secția avea un soi de autonomie și pentru că era o facultate tânără. Profesorii ar fi avut libertatea sa transforme această secție în cel mai interesant loc din facultate, unde toate granițele să poată fi traversate. Îmi imaginam și la acel moment că ar fi putut ține examenele doar ca pretexte pentru cercetare, pentru investigatii practice și teoretice dirijate în tot felul de directii depărtate de arbitrara programă. Coregrafia nu avea de dus în spate o "moștenire" precum facultatea de teatru. Era liberă de istorie, mulți dintre protagoniștii istoriei dansului modern erau profesori în facultate sau apropiați de-ai acestora. Erau condițiile ideale pentru o sectie de coregrafie ultra-dinamică care să transgreseze toate zonele, în răspăr cu bolândul și greu reformabilul teatru.
La facultatea de teatru trebuia să te integrezi într-una din viziunile regizorale autorizate, în funcție de "clasa" la care fusesei repartizat ți se înmâna o viziune, pe care trebuia să o cinstești. Lucrai și îți ajustai ideea până se potrivea cu cerințele "viziunii".
Genurile de spectacol cu care se jongla până la saturație erau cel expresionist și cel suprarealist cu cultul metaforei la pachet. Învățai tot eșafodajul Simbolului. Stanislavski, Grotowschi, Purcărete, nimic nu ieșea din schemele și referințele venite pe verticală în jos și bine fixate în circumvoluțiunile subiectivității produse de UNATC.
Facultatea de teatru era obsedată de metodă, de "adevăr", existau o serie de autori universali care trebuiau neapărat studiați programatic, deși erau deja storși până la ultima picătură de generațiile precedente. Fără ei nu exista actorie sau regie teatru. Exagerând puțin, în primul și-al doilea an părea ca toată lumea "face" Shakespeare iar în al treilea și-al patrulea îmi părea că toți studenții joacă sau pun în scenă Cehov (cu variații ocazionale precum Ibsen sau Strindberg).
Întâlneam la momentul respectiv un mental dominat de "psihologic", de "poetic" pseudo-fellinian, de vestitul Arlechino care apărea frecvent la orizont ca măsură a unui cabotinism asumat. Nebunia obligatorie, copilul din interior, eliberarea de simțul ridicolului pe scenă (unde trebuia "să dai totul"), confundarea imperativă cu "personajul", scurgerea lipsei de pudiboderiei în afara scenei, toate contribuiau la manufacturarea unui mediu artistic caduc, decontectat de orice idee contemporană de performance.
Nimic nu zgâlțâia structura originară; introducere, conflict, punct culminat, deznodământ. Toate se reproduceau în buclă și cred că această fromulă constituie în continuare mecanismul intim al tuturor "pieselor" din sălile de examen UNATC.
Toate aceste valori inexorabile erau în fapt perfect rezonante cu spectacolul societății înconjurătoare. Fără să vrea, la începutul mileniului, facultatea de teatru intra pe frecvențele marelui emițător audio-video capitalist. Sau societatea pe frecvențele facultății, greu de spus, cert e că la televiziuni, sau pe scena politică românească, vedeai aceleași scheme, aceleași desfășurări dramaturgice (pe mulți dintre actori îi vedeai deja în telenovele).
Acum mai mulți ani prin facultatea de teatru era plin de televizoare pe care rulau emisiuni tip tele-shopping sau TV cu circuit inchis (tip aeroport), cu reclame non-stop printre care era anunțat și câte un spectacol sau un examen al cuiva din interiorul facultății.
La începutul anilor 2000 se producea o sincronizare de magnitudine a tuturor spectacolelor, producțiilor de scenă de orice fel. TV show-uri, reviste tabloide și posturi dedicate senzaționalului, totul se transforma în spectacol, toate aparițiile erau virusate de "dramatic" și "senzațional". Am început să avem puncte culminante la tot pasul, rupturi si momente tensionate între politicieni, toți protagoniștii din spațiul public dansând parcă intr-o coregrafie de masă dirijată de un moderator-regizor isteric. Azi avem actori-politicieni, actori profeți, în sfărșit ne-am cuplat la modelul de societate pe care Guy Debord îl anunța deja din anii 60 în occident.
UNATC azi
Studenții UNATC sunt de fapt pregătiți pentru lumea care-i așteaptă post-absolvire. Dacă la începutul mileniului nu prea erau acum sunt prea pregătiți. Parcă numai pentru asta sunt pregătiți, să fie eficienți și să știe să se integreze rapid, fără sughițuri.
Corectitudinea politică e privită ca noul totalitarism. Din nou o dezbatere anacronică pentru o facultate de artă dintr-o țară a Uniunii Europene în 2015. În acest caz izolarea a funcționat, nimeni dinăntrul facultății nu a ridicat problema, nu a atacat vreodată deraierile rasiste, homofobe sau de gen. În timp s-au creat niște zone de tăceri și conformitate pentru a facilita absolvirea, totul pentru o absolvire lină.
Poate tocmai de aceea puțini din cei care au absolvit au mai avut răbdarea sau disponibilitatea de a lupta cu acest monolit inexpugnabil, mulți au fugit traumatizați fără niciun gînd să se mai întoarcă pentru a reforma, discuta, dezbate. E de înteles, corpul UNATC avea și are anti-corpi antrenați, îți trebuie imunitate la intimidare și tenacitate a la Machete.
Cumva blocul teatru din cadrul UNATC nu se înmoaie la problemele de emancipare ale blocului film. La teatru ai porți înalte, ziduri fortificate și șanț de protecție. E un aliaj mult mai tare, acolo dai de "old ones" lovecraftieni care sunt mai presus de agitațiile derizorii pentru drepturile omului. "Bătrânii" se plasează departe de rasism, xenofobie etc. Doar mai aruncă pe rețelele sociale câte un gând "incomod" venit din seva de dreapta care hrănește intelectualul român fără filtre.
Pentru niște venerabili cu cariera de mii de pagini astea sunt fleacuri, la teatru totul e "pe bune", autentic, de zeci de ani construit, aproape nimic nu se reformează programatic. Trăind dintotdeauna într-un mediu semi-angajat spre dreapta profesorii au început să creadă ca asta înseamnă să fii neutru politic. (cum s-a trezit Dilema că e de dreapta în momentul în care a apărut CriticAtac).
Pentru că n-ai de ce să schimbi ceva când la cârma instituției sunt oameni de o asemenea valoare (consemnată prin popularitatea lor la zi prin zecile de apariții pe scenă, în filme, dar și la televiziuni) ei doar au să-și verse din experiența acumulată peste capul tânjind după botez al studenților. Prin urmare de teatru nu poți să te atingi, se prescrie solemnitate de la început, de când intri, din anul I întelegi că teatrul e aproape un templu. Pe scenele de teatru trebuie pășit cu grijă ritualică, totul e la limita pioșeniei sacrale iar profesorii si ei plutesc în acest abur mitologic. Profesorii nu au studenți ci followers, urmași loiali. Clasele se transformă în mici triburi pe o perioadă de 3 ani. Profesorul rămâne același, e fix, el conduce destinele doar cu ajutorul asistenței micilor viitori epigoni. Profesorii de actorie au toți început de statuie, păi și cum sa nu aibă, toți au trecut prin sute de roluri.
De la asistenți e așteptat să preia ștafeta estetică, să continue programa, tradiția, lăsată de profesor după 40 de ani de "continuitate". De câte ori n-am auzit, clasa Sandei Manu, Ion Cojar etc. Orice discuție se oprea aici. Dacă aveai genealogia care contează nu mai putea fi nimic adăugat, maxim se mai ciocnea o bere. Mulți actori de renume s-au "așezat' în facultate pentru a realiza și o carieră instituțională după una excepțională profesională, și-au mutat "vocea" într-o structură formativă.
De altfel vocile însele, atât de familare, ale lui Florin Zamfirescu, Doru Ana sau Ștefan Velniciuc ne-au urmărit și ne seduc oricum de zeci de ani, sunt voci intrate adânc în zonele afective ale subiectivității autohtone. Vocile s-au mutat de pe ecrane pe culoarele facultății, în clasele de curs. La protestul sit-in de acum cîteva luni vocea lui Ștefan Velniciuc crea ambianța perfectă a unui film românesc optzecist. Prin ceea ce zicea, prin cadență, dar și prin sonoritatea recognoscibilă suavă aveam senzația că am părăsit timpul prezent, că suntem într-adevăr într-un film semi-utopic pre-89 sau într-unul inspirat din prima mineriadă în care Iliescu, calm și lemnos, le explică legalitatea gestului lui unor jurnaliști străini agitați.
Cînd eram eu student atmosfera formativă era destul de îmbâcsită, cu tentă de casă de cultură: "Liniște pe coridoare, se repetă o piesă!" Și în timpul protestului recent s-a chemat poliția pentru că protestatarii întrerupeau repetițiile. Producțiile prin urmare nici azi nu se pot opri, spectacolul e sfânt. Drepturile elementare ale membrilor facultății pentru care se "stătea" pe coridoare, nu.
Subiectivitatea contemporană
Acum câțiva ani la etajul întâi pe pereții dintre secretariat și rectorat atârnau niste foto-printuri imense cu profesori magna honoris îmbrăcați în toga univesitară. Totul avea ceva macabru-templier, părea un fel de panteon sau lăcaș de cult, holul fiind tapetat integral cu figurile maeștrilor. Anul ăsta am văzut că pozele au intrat la apă și sunt la o scară mai mică dar în general atmosfera e similară cu cea a unui templu. Asta se urmărea și la Operă, în zona Teatrelor cariera este cea care impune, când trec somitățile te dai la o parte, dar și când stau pe pereți în poze de epocă, apleci privirea sau o ridici în semn de recunoștință entuziastă.
Într-un fel Florin Zamfirescu și alții de calibrul lui nu au mai fost contraziși de mult, pentru aceștia e șocant ca cineva "fără nume" să li se adreseze fără "maestre" și fără osanalele de preambul. Obrăznicia supremă fiind să le impută derapaje etice și de corectitudine politică. O știu bine pe pielea mea, la școala și liceul de coregrafie/operă, toate obeliscurile ierarhice care se fabricau de generații, piramidele de balerini care sustineau vârful soliștilor. Ești nimeni dacă nu ai 300 de "lacuri" în spate, nu ai dreptul sa te opui/critici că n-ai cu ce, n-ai fundația cimentată în decenii.
Istoria teatrului romanesc părea că trebuie gravată pe columnele interioare ale studenților. În acest mod universitatea de teatru permanent s-a consolidat pentru ca profesorii să-și păstreze neștirbite puterea și influența. Să-și transfere vocile impunătoare din ficțiune în realitate, un adevărat proces de hiperstiție.
Dupa scandalul din jurul Film Menu, care a culminat cu demisia decanului Sorin Botoșăneanu, tensiunile s-au scurs spre facultatea de teatru. Începe astfel un drum anevoios si imund până spre nodurile originare ale problemelor facultății, facultatea fortareață, unde practica meditațiilor pre-admitere cu profesorii facultății întărește zidurile. Dacă toți studenții, exagerând, au facut meditații cu profesorii care ulterior au fost în comisie la admitere, atunci ai un sistem închis și o simbioză toxică din care cu greu poți să te extragi. Ca student, când apar probleme instituționale serioase, trebuie să îl susții pe profesor (chiar si tacit, prin non-participare) că altfel e posibil să te duci cu el la fund, moral și chiar insituțional. E un amestec, dar nu un asamblaj, ci mai degrabă un aliaj pe care nimeni nu-l credea abordabil sau nu avea energia să-l demonteze, să-l topească. Facultatea de teatru părea un edificiu de nezguduit, construit pentru o mie de ani.
Protestul a fost de altfel imediat reperat ca fiind de origine "externă", orchestrat de oameni care nu mai treabă cu facultatea de mult (foști abolvenți sau repetenți) sau care n-au avut niciodată (activisti de diferite soiuri, studenți și absolvenți de alte facultăți de artă sau umane).
Erau "străini" + câțiva studenti, ca orice instuție care se respectă trebuie să aibă și câteva "poame". Altfel UNATC per ansamblu într-adevăr nu a fost alterată, de altfel o scrisoare de de-solidarizare cu "afirmațiile" lui Andrei Rus, semnată de 150 de studenți, a apărut rapid pe internet.
Epilog (Societatea secretă)
Drumul acesta, căutarea problemelor originare, duce în subteranele facultății unde dai de alte structuri, de data asta oculte. Ele merită menționate oricît de absurd ar părea, pentru că fără ele imaginea UNATC af fi incompletă iar unele reflexe ale subiectului ieșit de pe bancile facultătii ar fi de neînțeles.
Dacă încerci să desfaci rețeaua de relații între profesori, între cei din senat, rectorat, decanat și alte departamente dai de un strat ezoteric îngroșat de legături obscure pseudo-religioase, mai exact masonice. Nu sunt niciodată pe deplin articulate dar pulsează difuz în zonele decizionale. Sergiu Anghel de exemplu este mason vestit (venerabil), boss de lojă. Dintotdeauna s-a discutat voalat despre acest fapt sau și prin perpectiva asta îi era privită cariera instituțională. Toată lumea știa, iar ierarhiile, alianțele, vasalitațile se subînțelegeaua și prin această grilă de societate secretă, cu ecouri ce duceau până la Ministerul Culturii. Peste capul studenților aparent aveau loc lupte de putere para-politice, se simțea un iz de ritualuri medievale ținute prin subsolurile teatrelor. Profesorii se zvonea că dețineau duble poziții de putere. Norul mistic plutește și acum asupra cetății UNATC, o rizibilă cetate/sat a lui Solomon. Din unghiul acesta ezoteric UNATC pare un alt fel de club Rotary ceea spune multe despre preocupările unor membri marcanți ai facultății, familiaritatea lor cu "absolutul" și obsesia pentru putere și control.
La începutul anilor 2000 se producea o sincronizare de magnitudine a tuturor spectacolelor, producțiilor de scenă de orice fel. TV show-uri, reviste tabloide și posturi dedicate senzaționalului, totul se transforma în spectacol, toate aparițiile erau virusate de "dramatic" și "senzațional". Am început să avem puncte culminante la tot pasul, rupturi si momente tensionate între politicieni, toți protagoniștii din spațiul public dansând parcă intr-o coregrafie de masă dirijată de un moderator-regizor isteric. Azi avem actori-politicieni, actori profeți, în sfărșit ne-am cuplat la modelul de societate pe care Guy Debord îl anunța deja din anii 60 în occident.
UNATC azi
Studenții UNATC sunt de fapt pregătiți pentru lumea care-i așteaptă post-absolvire. Dacă la începutul mileniului nu prea erau acum sunt prea pregătiți. Parcă numai pentru asta sunt pregătiți, să fie eficienți și să știe să se integreze rapid, fără sughițuri.
Corectitudinea politică e privită ca noul totalitarism. Din nou o dezbatere anacronică pentru o facultate de artă dintr-o țară a Uniunii Europene în 2015. În acest caz izolarea a funcționat, nimeni dinăntrul facultății nu a ridicat problema, nu a atacat vreodată deraierile rasiste, homofobe sau de gen. În timp s-au creat niște zone de tăceri și conformitate pentru a facilita absolvirea, totul pentru o absolvire lină.
Poate tocmai de aceea puțini din cei care au absolvit au mai avut răbdarea sau disponibilitatea de a lupta cu acest monolit inexpugnabil, mulți au fugit traumatizați fără niciun gînd să se mai întoarcă pentru a reforma, discuta, dezbate. E de înteles, corpul UNATC avea și are anti-corpi antrenați, îți trebuie imunitate la intimidare și tenacitate a la Machete.
Cumva blocul teatru din cadrul UNATC nu se înmoaie la problemele de emancipare ale blocului film. La teatru ai porți înalte, ziduri fortificate și șanț de protecție. E un aliaj mult mai tare, acolo dai de "old ones" lovecraftieni care sunt mai presus de agitațiile derizorii pentru drepturile omului. "Bătrânii" se plasează departe de rasism, xenofobie etc. Doar mai aruncă pe rețelele sociale câte un gând "incomod" venit din seva de dreapta care hrănește intelectualul român fără filtre.
Pentru niște venerabili cu cariera de mii de pagini astea sunt fleacuri, la teatru totul e "pe bune", autentic, de zeci de ani construit, aproape nimic nu se reformează programatic. Trăind dintotdeauna într-un mediu semi-angajat spre dreapta profesorii au început să creadă ca asta înseamnă să fii neutru politic. (cum s-a trezit Dilema că e de dreapta în momentul în care a apărut CriticAtac).
Pentru că n-ai de ce să schimbi ceva când la cârma instituției sunt oameni de o asemenea valoare (consemnată prin popularitatea lor la zi prin zecile de apariții pe scenă, în filme, dar și la televiziuni) ei doar au să-și verse din experiența acumulată peste capul tânjind după botez al studenților. Prin urmare de teatru nu poți să te atingi, se prescrie solemnitate de la început, de când intri, din anul I întelegi că teatrul e aproape un templu. Pe scenele de teatru trebuie pășit cu grijă ritualică, totul e la limita pioșeniei sacrale iar profesorii si ei plutesc în acest abur mitologic. Profesorii nu au studenți ci followers, urmași loiali. Clasele se transformă în mici triburi pe o perioadă de 3 ani. Profesorul rămâne același, e fix, el conduce destinele doar cu ajutorul asistenței micilor viitori epigoni. Profesorii de actorie au toți început de statuie, păi și cum sa nu aibă, toți au trecut prin sute de roluri.
De la asistenți e așteptat să preia ștafeta estetică, să continue programa, tradiția, lăsată de profesor după 40 de ani de "continuitate". De câte ori n-am auzit, clasa Sandei Manu, Ion Cojar etc. Orice discuție se oprea aici. Dacă aveai genealogia care contează nu mai putea fi nimic adăugat, maxim se mai ciocnea o bere. Mulți actori de renume s-au "așezat' în facultate pentru a realiza și o carieră instituțională după una excepțională profesională, și-au mutat "vocea" într-o structură formativă.
De altfel vocile însele, atât de familare, ale lui Florin Zamfirescu, Doru Ana sau Ștefan Velniciuc ne-au urmărit și ne seduc oricum de zeci de ani, sunt voci intrate adânc în zonele afective ale subiectivității autohtone. Vocile s-au mutat de pe ecrane pe culoarele facultății, în clasele de curs. La protestul sit-in de acum cîteva luni vocea lui Ștefan Velniciuc crea ambianța perfectă a unui film românesc optzecist. Prin ceea ce zicea, prin cadență, dar și prin sonoritatea recognoscibilă suavă aveam senzația că am părăsit timpul prezent, că suntem într-adevăr într-un film semi-utopic pre-89 sau într-unul inspirat din prima mineriadă în care Iliescu, calm și lemnos, le explică legalitatea gestului lui unor jurnaliști străini agitați.
Cînd eram eu student atmosfera formativă era destul de îmbâcsită, cu tentă de casă de cultură: "Liniște pe coridoare, se repetă o piesă!" Și în timpul protestului recent s-a chemat poliția pentru că protestatarii întrerupeau repetițiile. Producțiile prin urmare nici azi nu se pot opri, spectacolul e sfânt. Drepturile elementare ale membrilor facultății pentru care se "stătea" pe coridoare, nu.
Subiectivitatea contemporană
Acum câțiva ani la etajul întâi pe pereții dintre secretariat și rectorat atârnau niste foto-printuri imense cu profesori magna honoris îmbrăcați în toga univesitară. Totul avea ceva macabru-templier, părea un fel de panteon sau lăcaș de cult, holul fiind tapetat integral cu figurile maeștrilor. Anul ăsta am văzut că pozele au intrat la apă și sunt la o scară mai mică dar în general atmosfera e similară cu cea a unui templu. Asta se urmărea și la Operă, în zona Teatrelor cariera este cea care impune, când trec somitățile te dai la o parte, dar și când stau pe pereți în poze de epocă, apleci privirea sau o ridici în semn de recunoștință entuziastă.
Într-un fel Florin Zamfirescu și alții de calibrul lui nu au mai fost contraziși de mult, pentru aceștia e șocant ca cineva "fără nume" să li se adreseze fără "maestre" și fără osanalele de preambul. Obrăznicia supremă fiind să le impută derapaje etice și de corectitudine politică. O știu bine pe pielea mea, la școala și liceul de coregrafie/operă, toate obeliscurile ierarhice care se fabricau de generații, piramidele de balerini care sustineau vârful soliștilor. Ești nimeni dacă nu ai 300 de "lacuri" în spate, nu ai dreptul sa te opui/critici că n-ai cu ce, n-ai fundația cimentată în decenii.
Istoria teatrului romanesc părea că trebuie gravată pe columnele interioare ale studenților. În acest mod universitatea de teatru permanent s-a consolidat pentru ca profesorii să-și păstreze neștirbite puterea și influența. Să-și transfere vocile impunătoare din ficțiune în realitate, un adevărat proces de hiperstiție.
Dupa scandalul din jurul Film Menu, care a culminat cu demisia decanului Sorin Botoșăneanu, tensiunile s-au scurs spre facultatea de teatru. Începe astfel un drum anevoios si imund până spre nodurile originare ale problemelor facultății, facultatea fortareață, unde practica meditațiilor pre-admitere cu profesorii facultății întărește zidurile. Dacă toți studenții, exagerând, au facut meditații cu profesorii care ulterior au fost în comisie la admitere, atunci ai un sistem închis și o simbioză toxică din care cu greu poți să te extragi. Ca student, când apar probleme instituționale serioase, trebuie să îl susții pe profesor (chiar si tacit, prin non-participare) că altfel e posibil să te duci cu el la fund, moral și chiar insituțional. E un amestec, dar nu un asamblaj, ci mai degrabă un aliaj pe care nimeni nu-l credea abordabil sau nu avea energia să-l demonteze, să-l topească. Facultatea de teatru părea un edificiu de nezguduit, construit pentru o mie de ani.
Protestul a fost de altfel imediat reperat ca fiind de origine "externă", orchestrat de oameni care nu mai treabă cu facultatea de mult (foști abolvenți sau repetenți) sau care n-au avut niciodată (activisti de diferite soiuri, studenți și absolvenți de alte facultăți de artă sau umane).
Erau "străini" + câțiva studenti, ca orice instuție care se respectă trebuie să aibă și câteva "poame". Altfel UNATC per ansamblu într-adevăr nu a fost alterată, de altfel o scrisoare de de-solidarizare cu "afirmațiile" lui Andrei Rus, semnată de 150 de studenți, a apărut rapid pe internet.
Epilog (Societatea secretă)
Drumul acesta, căutarea problemelor originare, duce în subteranele facultății unde dai de alte structuri, de data asta oculte. Ele merită menționate oricît de absurd ar părea, pentru că fără ele imaginea UNATC af fi incompletă iar unele reflexe ale subiectului ieșit de pe bancile facultătii ar fi de neînțeles.
Dacă încerci să desfaci rețeaua de relații între profesori, între cei din senat, rectorat, decanat și alte departamente dai de un strat ezoteric îngroșat de legături obscure pseudo-religioase, mai exact masonice. Nu sunt niciodată pe deplin articulate dar pulsează difuz în zonele decizionale. Sergiu Anghel de exemplu este mason vestit (venerabil), boss de lojă. Dintotdeauna s-a discutat voalat despre acest fapt sau și prin perpectiva asta îi era privită cariera instituțională. Toată lumea știa, iar ierarhiile, alianțele, vasalitațile se subînțelegeaua și prin această grilă de societate secretă, cu ecouri ce duceau până la Ministerul Culturii. Peste capul studenților aparent aveau loc lupte de putere para-politice, se simțea un iz de ritualuri medievale ținute prin subsolurile teatrelor. Profesorii se zvonea că dețineau duble poziții de putere. Norul mistic plutește și acum asupra cetății UNATC, o rizibilă cetate/sat a lui Solomon. Din unghiul acesta ezoteric UNATC pare un alt fel de club Rotary ceea spune multe despre preocupările unor membri marcanți ai facultății, familiaritatea lor cu "absolutul" și obsesia pentru putere și control.
