1-1
Prin vara lui 2006, eram într-o rezidență în Azuga împreună cu alți patru "tineri artiști" și lucram fiecare la propriul performance. Florin Fieroiu era "coach" (în dans se folosea termenul ăsta pentru cineva cu mai multă experiență, care te asistă în procesul de lucru). Dacă tot eram în sala de sport, înainte să începem orice activitate, jucam puțin fotbal cu antrenorul meu artistic și cu Ionuț, un alt artist din proiect Când oficial s-a trecut la partea de lucru la performance am continuat cu fotbalul. Chiar dacă aveam același tip de acțiuni, luate din repertoriul de fotbal, ceea ce se întâmpla nu mai avea nici o legătură cu meciul de dinainte. O atenție coregrafică preluase controlul asupra propriului corp și asupra celor ce priveau noul tip de "spectacol". Comportamentele, mișcările, deveniseră dintr-o dată semnificative și la un nivel mai abstract. Părea să existe două tipuri de atenție complet diferite pentru cele două tipuri de activități. În lunile ce au urmat am observat unele similitudini între cele două lumi:
La fel ca în performance și în artă în general, în fotbal există fani pentru cel puțin două tipuri de experiențe estetice:
Pe de o parte există un "fotbal frumos", un fotbal ce se bazează pe o anumită cursivitate a acțiunii, pe virtuozitatea jucătorilor, pe cum "sunt desenate pasele", pe o anumită compoziție și așezare în teren, un fotbal de expresie, în care talentul fotbalistic e exprimat și apreciat. Pe de altă parte există un fotbal mai conceptual, în care se apreciază concepția de joc, strategia, planul tactic, inspirația antrenorului sau a vreunui jucător cu "viziune de joc". Acesta poate fi, după cum spun comentatorii, un "joc urât dar care dă rezultate". Și poate ar mai exista o perspectivă estetică, în care accentul se pune pe procesul de lucru, pe dinamica de echipă, pe cât de "închegat e jocul". De remarcat că modul de lucru pentru a face ca "jocul să se lege" poate fi ceva foarte familiar pentru un anumit tip de performance contemporan: planul de joc, schemele, diagramele sunt încorporate prin zeci de repetiții până devin deprinderi.
La fel cum există un imaginar fotbalistic exista și un imaginar al performance-ului acelei vremi, un gen de prezență, de atenție și atmosferă ce erau specifice dansului conceptual ce încă era în expansiune în acea perioadă. Cu insesizabile schimbări în atitudine sau în prezență se putea naviga de la "lumea dansului" la "universul fotbalistic" și înapoi. Cu mijloace minimale se puteau invoca, suprapune, combina și relaționa în diferite feluri cele două lumi. Și se puteau percepe una prin prisma celeilalte. În termeni coregrafici fotbalul e un fel de improvizație cu constrângeri stricte, și cu un anumit "material de mișcare", cum ar fi schemele de joc, la care se poate apela în anumite situații. Acum mai rămâne de văzut ce e performance-ul, sau arta în general, în termeni fotbalistici.
0-0
Anul trecut eram în HKW Berlin pentru un proiect, când într-o seară au început să se adune mii de oameni cu steaguri, pictați pe față, etc. Veniseră să vadă la cele câteva ecrane instalate prin clădire semifinala campionatului mondial: Germania - Brazilia. Atmosfera era ca pe stadion și totul mergea cum nu se poate mai bine pentru ei, 1, 2, 3, 4-0 pentru Germania. Era un rezultat extraordinar pentru o astfel de întâlnire. Dar, pe măsură ce scorul creștea 5,6,7-0 o atmosferă puțin ciudată se instalase în imensa sală de la HKW. Era ceva în ce se întâmpla ce părea să inhibe reacțiile normale de bucurie, ceva din neobișnuitul situației nu permitea răspunsul firesc pentru o victorie în semifinalele campionatului mondial. Se pare că în mod paradoxal un 3-0 ar fi fost mai bun decât un 7-0. 7-0 părea că se apropie periculos de o suspendare a unui anumit tip de normalitate necesară "spectacolului fotbalistic".
Când e vorba de extraordinare suspendări ale normalității se pare că biliardul e sportul în care lucrurile se pot împinge cel mai departe, cel puțin în filozofie. După ce Hume tatonase deja terenul, Meillasoux vorbește despre un joc de biliard în care ciocnirile dintre bile încetează să mai urmeze legile fizicii, pentru că nu există nicio necesitate ca acestea să existe în forma în care sunt sau să rămână neschimbate. Există doar o obișnuință de a ne aștepta ca lucrurile să continue la fel. Contingența fiind singura lege universală legile fizicii se pot schimba dintr-o dată. Astfel e foarte posibil ca, într-o bună zi, într-un joc de biliard când se ciocnesc două bile să înceapă să plutească ambele sau să dispară sau să se contopească una într-alta, etc.
Legile fizicii sunt determinante în fotbal dar, până la schimbarea acestora, și simple schimbări de comportament pot fi greu de imaginat. Cum ar fi ca la un moment dat al unui meci "cu mare miză" toți jucătorii împreună cu antrenorii și arbitrii să se apuce să sape o groapă în mijlocul terenului. Sau cum ar fi ca într-un meci a doua repriză să fie o încercare de repetare a primei reprize, jucătorii și arbitrii să fie dintr-o dată prinși într-un joc de reconstituire, de reluare de la "minutul zero al partidei". Poate câțiva dintre noi mai ciudați am aprecia asa ceva, dar în general astfel de acțiuni din partea echipei favorite nu ar fi iubite. Până la urmă totuși ne așteptăm ca regulile să fie respectate pentru "ca jocul șă se poată desfășura în condiții normale."
Continuitate, consistență, stabilitate, sunt valori importante pentru ca meciul să se poată desfășura în bune condiții. Și asta nu e rău, câteodată tocmai de aia mergem pe stadion sau la vreun blockbuster pentru că știm exact ce primim. Nu vrem tot timpul să fim destabilizați. E bine ca lucrurile să rămână în zona surprizelor confortabile, gen 4-0, altfel ordinea, fundația de conformitate se surpă, și vrem "să ne putem bucura de joc". "Mingea e rotundă, orice se poate întâmpla", dar nu e chiar așa, și de aia ne uităm la fotbal, că promite această aparență că orice se poate întâmpla dar defapt nimic nu se întâmplă: câștigă o echipă sau cealaltă sau e egal, cam asta e.
E ca atunci când mergi la teatru și știi că o să vezi invariabil oameni care pun în scenă scenarii, de multe ori aceleiași și aceleași la nesfârșit. În dansul contemporan până recent era firesc să vii la spectacol și să nu știi la ce să te aștepți, exista o obsesie de a confrunta așteptările, expectanțele. Obsesia era și a artei contemporane în general, Kosuth spunea că experiența estetică se întâmplă când lucrurile sunt împinse în zone ce în prealabil sunt percepute ca fiind neartistice, când se iese din limitele a ce poate fi recunoscut drept artă. Dar între timp lucrurile s-au schimbat, logica surprizei limitate a cuprins toate domeniile artei. Cum spuneam și în cazul fotbalului, asta nu e neapărat rău, doar că asta e tot ce există - totul e fotbal. Dar, cine știe, poate e mai bine așa, pentru că într-un final "spectacolul are de câștigat."
